băiatul şi lumina 2

"-Vreţi să vă ajut?
-Ah,nu,nu aş îndrăzni să îţi cer asta.Ia loc,imediat o să scot şi prăjiturile.Imediat..."
O mică fotografie pe un fundal uşor închis la culoare,umplea camera bătrânei Nadia.O tânără la vreo 17-18 ani, într-o frumoasă uniformă militară.Am îndrăznit să întreb cine putea fi aceea domnişoară.La auzul curiozităţii mele de pisică înfierbântată,pe obrajii doamnei începeau încet,să cadă lacrimi.Unul dintre copiii căzuţi la Revoluţie,studenţi ucişi.
"-Emilia,18 ani în poză,mândra studentă a familiei.Se întorcea de la Cluj,când a fost împuşcată pe stradă,în plină zi. I-am zis să ne aştepte,că venim noi să o luam de la gară.Dar, aşa era Emilia, tot timpul încăpăţânată.Vezi tu, domnişoară, Revoluţia a luat cu ea oamenii încăpăţânaţi,dar curajoşi. Minciuni existente,dar ascunse prea bine. Nişte sadici care au preferat să ucidă oameni fără apărare.Studenţi,care probabil reprezentau o ameninţare pentru ei.Criminali în libertate,aşa îi numesc. Mai vrei puţin ceai?
-Sunţeti o drăguţă,dar deocamdată mă simt bine cu acesta,mulţumesc mult. Scuzaţi-mă că vă întreb,dar ce aţi simţit în aceea zi?
-Când am aflat de Emilia? O lovitură de spadă care m-a amorţit pe moment. Nu puteai să-ţi mai exprimi durerea,nu mai puteai.Erai oricum lovit,când vedeai că nu păreau să fie şanse să se prăbuşească comunismul.La sfârşitul Revoluţiei ai putut să urli de durere. Ai putut, în sfârşit, să vezi ce înseamnă să te exprimi liber. Comunişti mai erau prin ţară,dar nu atât de activi şi cu siguranţă nu atât de cunoscuţi. Vezi tu, în decembrie 89,după ce Ceauşescu a fost împuşcat şi declarat mort,ai putut să râzi.Până atunci, părinţi ca mine stăteau acasa şi îşi făceau griji pentru copiii lor, sau erau pe străzi încercând să recunoască cadavrele care zăceau pe străzile oraşului.Un oraş plin de gloanţe,de sânge şi de un război ce nu părea să se sfârşească, a fost Bucureşti, pentru o bună vreme.Ieşeai din casă,dar cu teama că puteai oricând să fi împuşcat.
-A fost o fată frumoasă.
-Da,dar nu a avut norocul să mai trăiască.Scuză-mă puţin..."
Si-a şters cu şerveţelul ochii verzi plini de lacrimi. Am luat-o de mână şi i-am zis că nu e singură.Poveşti ca ale ei despre Revoluţie,nespuse, sunt multe. Ca ea,părinţii noştrii trebuie să fi trecut prin aceleaşi emotii.
"-Vreau să-mi iertaţi gestul de mai devreme.Nu ar fi trebuit să vă întreb.Nu am ştiut că este o poveste tristă.
-Se vindecă.Noi,cei care am supravieţuit Revoluţiei din 1989,ştim să avem grijă de rănile noastre.Se vor vindeca,am încredere.
-Băieţelul poate fi numit un supravieţuitor?
-Aceea este o altă poveste.Acuma mă duc dupa prăjituri şi continui de unde am rămas."
Se lăsase seara,iar doamne Nadia m-a invitat politicos să rămân la ea peste noapte.Mi-a zis că nu obişnuieşte să doarmă şi deseori rămâne pe verandă,la glasul lunii,pregătind poveşti.În noaptea asta, mi-a rezervat mie un loc în audienţa ei.O poveste sub clar de lună.

băiatul şi lumina 1

A fost o dată un băiat, care pur şi simplu s-a săturat să se aprindă şi să se stingă la ordinele celorlalţi, aşa că într-o dimineaţă s-a stins şi a plecat acasă. Şi cineva l-a dat jos, din ascunzătoare. Pare-se că s-a plictisit să mai stea singur.

Zilele trecute auzisem de el, că ar fi dispărut de tot din oraş. Că cineva a venit, l-a dat jos şi s-a spart.
Iată rezumatul discuţiei pe care am avut-o cu o vecină dragă,miercuri dimineaţă, când nu m-am dus la cursuri.
“-Se spunea despre el că a cam luat-o pe arătură, la ce băiat cuminte îl ştiam eu, a întâlnit o bandă de huligani şi dus a fost. Biata sa mamă, parcă o văd şi acum cum îşi căuta băiatul cu lacrimi în ochi, nopţi la rând, fără nici un răspuns.
-Nu a lăsat în urmă vreun bilet?
-Mamăăă, păi tu te pui la mintea lui, copilă? O frumuseţe de băiat, dispare brusc şi lasă un bilet în urmă? Nu…a plecat din propria voinţă, nu cred eu în vreo răpire sau vreo legare de conturi. Dacă a vrut să plece, şi-a dus planul până la capăt. Dar hai mai bine intră să bei un ceai cu mine şi o să-ţi povestesc mai multe despre el şi familia lui.
-Păăăi ştiţi, se face cam târziu şi trebuie să ajung neapărat într-un loc…
-Nu, nici vorbă, nici măcar nu mă gândesc. Eşti palidă toată, presupun ca tu dimineaţa nu mănânci mai deloc, nu? Nu ştiu ce o să mă fac cu tine fetiţă, dar un ceai cu lapte nu strică niciodată nimănui.”
A inchis în spatele meu uşile.
Era una din acele zile geroase de ianuarie, când, daca nu aveai grijă să bei ceva fierbinte înainte sa ieşi din casă, cu siguranţă nu puteai merge 2 paşi pe jos fără să aluneci. Era o bătrânică drăguţă, destul de vorbăreaţă ce-i drept, dar ştia să povestească, despre dragoste şi război, cu bune şi cu rele, treceau bine câteva ore de ceas.
Mi l-a descris pe băiat, de parcă ar fi fost nepotul ei. Din câte am auzit, pare-se că era un băiat cuminte. Şi mai ales, după spusele bătrânei, şi un băiat frumuşel. Cu părinţi modeşti, care visa să ajungă un muzician. Locuia undeva pe Lipscani, faţă în faţă cu un magazin al cărui nume nu-l mai ţin minte. Iar seara, umbla din casă în casă căutând de lucru, pentru a-şi mai ajuta părinţii. Nu urma vreun liceu special, pentru a se pregăti de carieră, repeta singur în ultima odaie din căsuţă, pentru a nu face zgomot.
Totul părea că merge bine, când într-o zi a hotărât să plece.
Şi de aici îşi începe bătrâna Nadia poveştile.

17:50

Mai lasă-mă un ceas să îmi adun sufletul.
Nu închide uşa, lasă-mă să intru. O cruzime, de care m-am temut întotdeauna. Un fior, ce mi-a traversat şira spinării, şi mi-a paralizat partea dreaptă a corpului. Un tren, pe care nu am apucat să-l prind la timp, iar acuma stau pe peron să aştept. Aud cum dansează paharele goale pe mese. În capul meu e un beat extrem. Îmbracă-mă şi scoate-mă în lume. Am lăsat gândurile acasă. Mi-au dus lipsa, eu nu lor.
Şi totuşi mi se întâmplă.
Dinspre uşa deschisă, care îmi scârţâia pe cap, mi-a zis "du-te bă acasă". Iar eu am rămas. Ce puteam să fac? Eram încălţată, nu pot să dorm aşa. Mă durea capul şi vroiam să beau o cafea dimineaţa, una la prânz şi încă multe până seara.
Era luni. Nu puteam vorbi, trebuia să ascult.

Restart me.

Câteva zile au zburat, fără permisiunea mea, în bătăi neregulate de aripi, din ascunzătoare. Mi-am cerut mai mult timp să termin ultima ţigară din pachetul neglijent. Şi vreau să spun că am reuşit. Într-o încăpere mică, de la etajul doi, eram doar eu cu ea, într-o linişte nemiloasă.
Doar un zumzet de bătăi neregulate ale inimii zburdau de fericire şi umpleau camera cu râsete. În rest, desenam de jur împrejur cu gânduri, tăcute, ce niciodată nu-şi vor găsi locul pe hârtie.
Şi vreau să spun că trec prin iarnă, cu un suflet cald, un pahar de ceai de fructe de pădure, fierbinte, aşa cum obişnuia bunica, la ţară să mi-l prepare. Şi fără zahăr. Îmi îndulcea sufletul cu miere.

 Păi ce încerc să vă spun.
Nimeni nu-ţi poate alege drumul. Nimeni. Nimeni nu poate dedice în locul tău. Şi totuşi există cineva care e lângă tine mereu. Aş vrea câteodată să fiu un "cineva semnificativ". Să nu identific precum cei din jurul meu. Mulţi am fost, puţini am rămas. Trăim fiecare cu dublă personalitate, până ne pierdem. Şi, pe bune, am început să ne pierdem. Nu ne mai găsim drumul şi ne dăm dispăruţi.

Îl citesc pe Slawomir Mrozek.
Unul dintre puţinii autori, care reuşeşte să-mi vindece sufletul prin scris. Îl citesc dimineaţa, îl citesc noaptea. Precum o terapie. Şi parcă simt că funcţionează un pic.

strada.

Altul. Şi altul. E de neînchipuit cât de mulţi trec, se uită, rămân, vor mai veni. Uneori lăsăm urme de gândaci mici si negri, pe un trotuar negru, pătat cu amintiri. De unde venim toti şi cine ne goneşte?
E greu de crezut că dintre o mie de persoane, cu feţe la fel, cu un ochi la fel, cu haine la fel, doar una aleasă va supravieţui. E greu să recunoşti ca domnul mic şi timid, când toţi vom fi morţi şi dispăruţi, fără nume, el va fi singurul care va mai trăi, într-un vers, într-o carte, o amintire, într-un tablou.
Astâzi, pentru noi, el e un număr. El e cel mai mic trecător. Nu-i dăm importanţă, nu ne pasă de el. Când se va stinge lumina, strada îl va înghiţi ca pe cel mai ticălos trecător. Îi sare cineva în ajutor?

trenul.

Într-un tren grăbit, pe şină ruginită, acolo într-un compartiment stau oamenii deştepti.
Dar auzi de ei că pleacă. Bagajele le sunt sus, deasupra capului. În gandul lor stau idei mari, pentru viitor.
Încă puţin, încă puţin şi o să plece. O să te lase în urmă dacă nu te grăbeşti să-l prinzi. Unde se duc tot aceşti oameni? Se pierd în întunericul de afară. O doamnă şi-a lăsat fereastra de la geam deschisă, să intre tot frigul. Amintirile joacă o leapsă scurtă, în încăperea părăsită. Pasagerilor li se cer bilete. Cumsecade, din fire, îl scot din portofel şi îl întind conductorilor. Peste jumătate de oră, vor părăsi visul. Se vor trezi la viaţă, vor ieşi din comă. Se vor revedea cu cei dragi. Încă puţin, să mai aştepte. La cafeauna din gară şade un domn, în frigul de dimineaţă. Îşi bea tăcut cafeaua. Îşi va vedea nepoţeii pentru prima dată.
Pe peron, aleargă grăbit şi în surdină, un copil. S-a rătăcit de mama lui. Ajutati-l. Strigătul lui, îmi umple urechile. Gata, s-au ridicat de pe scaun. Se urcă în compartimente şi pleacă. Mă uit cum trenul pleacă şi mă lasă în spate. Curând, acel tren va fi şi al meu. Dar privind în spatele meu, văd aceea lume în care mă lupt singură. Plină de prostie. O revoltă continuă. Aceea lume, cui i-o lăsăm?