Leapşa.

Tocmai ce m-au prins la o leapşa pe mult accesatul Facebook.


Dacă eram o lună, aş fi fost decembrie.
Dacă eram o zi a săptămânii, aş fi fost luni.
Dacă eram o parte a zilei, aş fi fost dimineaţa.
Dacă eram o direcţie, aş fi fost sudul .
Dacă eram o virtute, aş fi fost înţelegerea.
Dacă eram o personalitate istorică, aş fi fost Hitler.
Dacă eram o planeta, aş fi fost Luna .
Dacă eram un lichid, aş fi fost cafea.
Dacă eram o piatra, aş fi fost un safir.
Dacă eram o pasare, aş fi fost un şoim.
Dacă eram o planta, aş fi fost o zambilă.
Dacă eram un animal marin, aş fi fost un căluţ de mare.
Dacă eram un tip de vreme, aş fi fost ninsoarea.
Dacă eram un instrument muzical, aş fi fost pianul.
Dacă eram o emotie aş fi fost fericirea.
Dacă eram un sunet, aş fi fost o şoapta.
Dacă eram un element, aş fi fost soarele .
Dacă eram un cântec, aş fi fost Sarah Brightman-Eden.
Dacă eram un film, aş fi fost Breakfast at Tiffanys.
Dacă eram o carte, aş fi fost La revedere, Genevieve.
Dacă eram un personaj de fictiune, aş fi fost Micul Prinţ.
Dacă eram un fel de mâncare, aş fi fost o plăcintă.
Dacă eram un oras, aş fi fost Braşov.
Dacă eram un gust, aş fi fost dulce.
Dacă eram o aroma, aş fi fost vanilie .
Dacă eram o culoare, aş fi fost alb.
Dacă eram un material, aş fi fost mătase.
Dacă eram un cuvânt, aş fi fost "surâs".
Dacă eram o parte a corpului, aş fi fost ochii .
Dacă eram o expresie a feţei aş fi fost uimirea.
Dacă eram o materie de şcoală, aş fi fost matematica.
Dacă eram un personaj de desene animate, aş fi fost Cenuşăreasa.
Dacă eram o formă, aş fi fost un cerculeţ.
Dacă eram un număr, aş fi fost 23.
Dacă eram o maşină, aş fi fost un Renault.
Dacă eram o haină, aş fi fost o cămaşă.

Cine este drăguţ, să o ducă mai departe.

17:50

Mai lasă-mă un ceas să îmi adun sufletul.
Nu închide uşa, lasă-mă să intru. O cruzime, de care m-am temut întotdeauna. Un fior, ce mi-a traversat şira spinării, şi mi-a paralizat partea dreaptă a corpului. Un tren, pe care nu am apucat să-l prind la timp, iar acuma stau pe peron să aştept. Aud cum dansează paharele goale pe mese. În capul meu e un beat extrem. Îmbracă-mă şi scoate-mă în lume. Am lăsat gândurile acasă. Mi-au dus lipsa, eu nu lor.
Şi totuşi mi se întâmplă.
Dinspre uşa deschisă, care îmi scârţâia pe cap, mi-a zis "du-te bă acasă". Iar eu am rămas. Ce puteam să fac? Eram încălţată, nu pot să dorm aşa. Mă durea capul şi vroiam să beau o cafea dimineaţa, una la prânz şi încă multe până seara.
Era luni. Nu puteam vorbi, trebuia să ascult.

Restart me.

Câteva zile au zburat, fără permisiunea mea, în bătăi neregulate de aripi, din ascunzătoare. Mi-am cerut mai mult timp să termin ultima ţigară din pachetul neglijent. Şi vreau să spun că am reuşit. Într-o încăpere mică, de la etajul doi, eram doar eu cu ea, într-o linişte nemiloasă.
Doar un zumzet de bătăi neregulate ale inimii zburdau de fericire şi umpleau camera cu râsete. În rest, desenam de jur împrejur cu gânduri, tăcute, ce niciodată nu-şi vor găsi locul pe hârtie.
Şi vreau să spun că trec prin iarnă, cu un suflet cald, un pahar de ceai de fructe de pădure, fierbinte, aşa cum obişnuia bunica, la ţară să mi-l prepare. Şi fără zahăr. Îmi îndulcea sufletul cu miere.

 Păi ce încerc să vă spun.
Nimeni nu-ţi poate alege drumul. Nimeni. Nimeni nu poate dedice în locul tău. Şi totuşi există cineva care e lângă tine mereu. Aş vrea câteodată să fiu un "cineva semnificativ". Să nu identific precum cei din jurul meu. Mulţi am fost, puţini am rămas. Trăim fiecare cu dublă personalitate, până ne pierdem. Şi, pe bune, am început să ne pierdem. Nu ne mai găsim drumul şi ne dăm dispăruţi.

Îl citesc pe Slawomir Mrozek.
Unul dintre puţinii autori, care reuşeşte să-mi vindece sufletul prin scris. Îl citesc dimineaţa, îl citesc noaptea. Precum o terapie. Şi parcă simt că funcţionează un pic.

ea (2)

Şi a venit, s-a apropiat de el. I-a aruncat în faţă, simple cuvinte, fără sens.
-Te părăsesc.
-Unde te duci? a întrebat-o în şoaptă.
Plecă pe stradă, desculţă, în căutare. Nu ştia ce vrea, nu avea gânduri în cap. Erau doar ea şi paşii mici pe care îi lăsa în urmă. Lăsase în spate un pat făcut şi o cafea fierbinte, pe masa din bucătărie. Era sătulă, să-l mai suporte. Nu se obişnuise cu gândul că se trezea lângă el, în fiecare dimineaţă. Nopţile de dragoste nu mai erau la fel, iar ea devenea din ce în ce mai tristă. Căuta un om care să o iubească, nu pe cineva care să iubească munca atât de mult.
-Măcar sărută-mă.
-Nu pot. Mă gândesc la aceea lacrimă care va cădea pe obrazul tău. Nu vreau să fie din vina mea, pentru că nu merit. Ştiu că mă urăşti. Nu însemn nimic pentru tine. Niciodată nu s-a întâmplat asta.
Îl ura cu fiecare secundă, mai tare. Vroia să plece pur şi simplu de lângă el, fără să-i dea vreun motiv pentru această despărţire.
-Iţi şterg numărul din telefon, nu mai vreau să-l am. Şi am să te rog să nu mă cauţi, o să stau la una din prietenele mele bune. În cazul în care ne vom mai revedea, poate vei deschide ochii.
Şi a închis uşa. În aceea cameră, un geam rămăsese deschis. Aerul rece stătea lângă el, în acel moment. De altfel, era singurul lui prieten. Şi se întreba. De ce nu ne mai iubim, ca înainte?