Mic şi roz

Îşi caută o nouă domnişoară/doamnă,care să-l scoată în lume.
Pentru mine şi-a făcut datoria şi mi-a adus minutele de eleganţă pe care le doream. Din păcate,e timpul să îl dau mai departe,să facă şi altă femeie fericită.

Pentru cine doreşte să intre în posesia lui,vă las la îndemână un link (Ana Ştrudel ) unde găsiţi datele mele. Preţul de pornire este de 30 lei (negociabil). Ţin să precizez că este un colier lucrat manual. Aştept mesaje,pentru doritoare.

Pe tine

Te vede lumea pe stradă şi te întreabă de unde eşti. Iar tu cobori uşor capul şi mergi mai departe.
Eşti tânăr,abia ieşit în lume. Şi eşti curios cât de repede ai crescut. Ai un fir alb,pe care îl preţuieşti în fiecare zi. Îţi bei cafeaua în acelaşi mod,de atâţia ani. O savurezi,aşa cum trăieşti fiecare moment. Eşti om,iar viaţa pulsează în tine.
Şi ai întâlnit pe cineva-întâmplător. L-ai făcut să te iubească. Şi te-a cuprins acel sentiment,te-a îmbrăţişat.
Iar azi,eşti bărbat. Şi iubeşti. Aşa simplu şi sincer.

ploaie în păr

Suzana a dansat cum nu a mai făcut-o niciodată până acum.

Cu picioarele goale,pe stradă,bătând din palme. În urma ei lăsa câte o poveste. Ei sunt oamenii,ea este instrumentul imaginaţiei lor.

-Şi am să te rog acuma să îmi spui de ce dansezi.

Tăcu,nicio mişcare a buzelor. Doar o respiraţie surdă.

-Nu dansez,mă joc.

Inspiră şi expiră,merge mai departe şi se opreşte lângă un domn. Un bătrân cu părul cărunt,pe la vreo 70 de ani.Cu mâna ridată şi murdară de culori,se apropie de finalizarea tabloului.

-Mă desenezi?

Suzana nu avea mai mult de 20 de ani.

-Stai jos,spuse bătrânul.Mă întorc imediat.

Un moment bun să îşi aprindă o ţigară.

-Aveţi o cafea? întrebă Suzana cu o uşoară ruşine.

-E pe foc,dar lapte nu am.

Bătrânul se întorsese cu două căni.Lângă ele găseai şi o mică prăjitură.

-Nu am mai văzut de mult aşa o ploaie. Ne mai curăţă puţin.

-Mă desenaţi? insistă Suzana.
-Nu te grăbi,ascultă.Fiecare picătură.
-Nu înţeleg.
-Artiştii nu înteleg,simt.Trăiesc.
Şi Suzana vibra.Fiecare nerv din ea se trezea la viaţă.Pulsul creştea.Ea,avea să simtă.

ea (3)

Şi a invitat-o la dans,fără gesturi mari.
I-a întins mâna,iar ea a acceptat,fără să mai stea pe gânduri.Ploua,era udă până la oase. Dar el nu a lăsat-o să plece.Era fermecată de fiecare mişcare a sa,îi savura fiecare cuvânt.
-Vin-o cu mine.
Peste jumătate de oră,erau la gară,în acelaşi mod,dansând şi zâmbind ridicol unul altuia.Trecătorii îi priveau,şi plecau.
-Ia o monedă din palmă.
A luat-o şi a aruncat-o în aer.
-Şi acum? a întrebat uitându-se mirată spre el.Ce trebuie să fac?
Nu erau reguli,era vorba doar de răbdare.
-Aşteaptă puţin şi o să vezi. E 3 jumate şi e joi.
Moneda căzu.După un timp,veni şi răspunsul.
-Roma.
-Şi...?
-Nu,nu înţelegi.
A luat-o de mână şi au alergat.Au reuşit să prindă trenul.Mâine aveau să ajungă la Roma.

trenul.

Într-un tren grăbit, pe şină ruginită, acolo într-un compartiment stau oamenii deştepti.
Dar auzi de ei că pleacă. Bagajele le sunt sus, deasupra capului. În gandul lor stau idei mari, pentru viitor.
Încă puţin, încă puţin şi o să plece. O să te lase în urmă dacă nu te grăbeşti să-l prinzi. Unde se duc tot aceşti oameni? Se pierd în întunericul de afară. O doamnă şi-a lăsat fereastra de la geam deschisă, să intre tot frigul. Amintirile joacă o leapsă scurtă, în încăperea părăsită. Pasagerilor li se cer bilete. Cumsecade, din fire, îl scot din portofel şi îl întind conductorilor. Peste jumătate de oră, vor părăsi visul. Se vor trezi la viaţă, vor ieşi din comă. Se vor revedea cu cei dragi. Încă puţin, să mai aştepte. La cafeauna din gară şade un domn, în frigul de dimineaţă. Îşi bea tăcut cafeaua. Îşi va vedea nepoţeii pentru prima dată.
Pe peron, aleargă grăbit şi în surdină, un copil. S-a rătăcit de mama lui. Ajutati-l. Strigătul lui, îmi umple urechile. Gata, s-au ridicat de pe scaun. Se urcă în compartimente şi pleacă. Mă uit cum trenul pleacă şi mă lasă în spate. Curând, acel tren va fi şi al meu. Dar privind în spatele meu, văd aceea lume în care mă lupt singură. Plină de prostie. O revoltă continuă. Aceea lume, cui i-o lăsăm?

ea (2)

Şi a venit, s-a apropiat de el. I-a aruncat în faţă, simple cuvinte, fără sens.
-Te părăsesc.
-Unde te duci? a întrebat-o în şoaptă.
Plecă pe stradă, desculţă, în căutare. Nu ştia ce vrea, nu avea gânduri în cap. Erau doar ea şi paşii mici pe care îi lăsa în urmă. Lăsase în spate un pat făcut şi o cafea fierbinte, pe masa din bucătărie. Era sătulă, să-l mai suporte. Nu se obişnuise cu gândul că se trezea lângă el, în fiecare dimineaţă. Nopţile de dragoste nu mai erau la fel, iar ea devenea din ce în ce mai tristă. Căuta un om care să o iubească, nu pe cineva care să iubească munca atât de mult.
-Măcar sărută-mă.
-Nu pot. Mă gândesc la aceea lacrimă care va cădea pe obrazul tău. Nu vreau să fie din vina mea, pentru că nu merit. Ştiu că mă urăşti. Nu însemn nimic pentru tine. Niciodată nu s-a întâmplat asta.
Îl ura cu fiecare secundă, mai tare. Vroia să plece pur şi simplu de lângă el, fără să-i dea vreun motiv pentru această despărţire.
-Iţi şterg numărul din telefon, nu mai vreau să-l am. Şi am să te rog să nu mă cauţi, o să stau la una din prietenele mele bune. În cazul în care ne vom mai revedea, poate vei deschide ochii.
Şi a închis uşa. În aceea cameră, un geam rămăsese deschis. Aerul rece stătea lângă el, în acel moment. De altfel, era singurul lui prieten. Şi se întreba. De ce nu ne mai iubim, ca înainte?