Bucureşti.

Luni dimineaţa.
-Iar e luni?
Trebuie să mă scol, să mă întind. Să îmi simt vertebrele plesnind de sănătate, iar coloana vertebrală să-mi fie dreaptă. Destul de lungă noaptea. Şi ciudată. M-am visat alergată de un şoarece. M-am ascuns dupa un copac şi am scăpat de el. Şi mi-am zis că a fost doar un vis.
Dimineaţă te urăsc pentru că mă faci să-mi părăsesc patul. Şi să-l las singur, dezgolit.
Oraşul e frumos, la răsăritul soarelui. Păcat că noi îl ocupăm şi îi luăm tot aerul.
-Tanti, ar fi cazul să te cam mişti. Nu vezi că vreau să cobor?
Sunt destul de drăguţă.
Taxiul aştepta la semafor. Eu, cum fac in fiecare zi de altfel, aşteptam tramvaiul în staţie. Oamenii, traversau. 

strada.

Altul. Şi altul. E de neînchipuit cât de mulţi trec, se uită, rămân, vor mai veni. Uneori lăsăm urme de gândaci mici si negri, pe un trotuar negru, pătat cu amintiri. De unde venim toti şi cine ne goneşte?
E greu de crezut că dintre o mie de persoane, cu feţe la fel, cu un ochi la fel, cu haine la fel, doar una aleasă va supravieţui. E greu să recunoşti ca domnul mic şi timid, când toţi vom fi morţi şi dispăruţi, fără nume, el va fi singurul care va mai trăi, într-un vers, într-o carte, o amintire, într-un tablou.
Astâzi, pentru noi, el e un număr. El e cel mai mic trecător. Nu-i dăm importanţă, nu ne pasă de el. Când se va stinge lumina, strada îl va înghiţi ca pe cel mai ticălos trecător. Îi sare cineva în ajutor?