Pe tine

Te vede lumea pe stradă şi te întreabă de unde eşti. Iar tu cobori uşor capul şi mergi mai departe.
Eşti tânăr,abia ieşit în lume. Şi eşti curios cât de repede ai crescut. Ai un fir alb,pe care îl preţuieşti în fiecare zi. Îţi bei cafeaua în acelaşi mod,de atâţia ani. O savurezi,aşa cum trăieşti fiecare moment. Eşti om,iar viaţa pulsează în tine.
Şi ai întâlnit pe cineva-întâmplător. L-ai făcut să te iubească. Şi te-a cuprins acel sentiment,te-a îmbrăţişat.
Iar azi,eşti bărbat. Şi iubeşti. Aşa simplu şi sincer.

ploaie în păr

Suzana a dansat cum nu a mai făcut-o niciodată până acum.

Cu picioarele goale,pe stradă,bătând din palme. În urma ei lăsa câte o poveste. Ei sunt oamenii,ea este instrumentul imaginaţiei lor.

-Şi am să te rog acuma să îmi spui de ce dansezi.

Tăcu,nicio mişcare a buzelor. Doar o respiraţie surdă.

-Nu dansez,mă joc.

Inspiră şi expiră,merge mai departe şi se opreşte lângă un domn. Un bătrân cu părul cărunt,pe la vreo 70 de ani.Cu mâna ridată şi murdară de culori,se apropie de finalizarea tabloului.

-Mă desenezi?

Suzana nu avea mai mult de 20 de ani.

-Stai jos,spuse bătrânul.Mă întorc imediat.

Un moment bun să îşi aprindă o ţigară.

-Aveţi o cafea? întrebă Suzana cu o uşoară ruşine.

-E pe foc,dar lapte nu am.

Bătrânul se întorsese cu două căni.Lângă ele găseai şi o mică prăjitură.

-Nu am mai văzut de mult aşa o ploaie. Ne mai curăţă puţin.

-Mă desenaţi? insistă Suzana.
-Nu te grăbi,ascultă.Fiecare picătură.
-Nu înţeleg.
-Artiştii nu înteleg,simt.Trăiesc.
Şi Suzana vibra.Fiecare nerv din ea se trezea la viaţă.Pulsul creştea.Ea,avea să simtă.

ea (3)

Şi a invitat-o la dans,fără gesturi mari.
I-a întins mâna,iar ea a acceptat,fără să mai stea pe gânduri.Ploua,era udă până la oase. Dar el nu a lăsat-o să plece.Era fermecată de fiecare mişcare a sa,îi savura fiecare cuvânt.
-Vin-o cu mine.
Peste jumătate de oră,erau la gară,în acelaşi mod,dansând şi zâmbind ridicol unul altuia.Trecătorii îi priveau,şi plecau.
-Ia o monedă din palmă.
A luat-o şi a aruncat-o în aer.
-Şi acum? a întrebat uitându-se mirată spre el.Ce trebuie să fac?
Nu erau reguli,era vorba doar de răbdare.
-Aşteaptă puţin şi o să vezi. E 3 jumate şi e joi.
Moneda căzu.După un timp,veni şi răspunsul.
-Roma.
-Şi...?
-Nu,nu înţelegi.
A luat-o de mână şi au alergat.Au reuşit să prindă trenul.Mâine aveau să ajungă la Roma.

băiatul şi lumina 2

"-Vreţi să vă ajut?
-Ah,nu,nu aş îndrăzni să îţi cer asta.Ia loc,imediat o să scot şi prăjiturile.Imediat..."
O mică fotografie pe un fundal uşor închis la culoare,umplea camera bătrânei Nadia.O tânără la vreo 17-18 ani, într-o frumoasă uniformă militară.Am îndrăznit să întreb cine putea fi aceea domnişoară.La auzul curiozităţii mele de pisică înfierbântată,pe obrajii doamnei începeau încet,să cadă lacrimi.Unul dintre copiii căzuţi la Revoluţie,studenţi ucişi.
"-Emilia,18 ani în poză,mândra studentă a familiei.Se întorcea de la Cluj,când a fost împuşcată pe stradă,în plină zi. I-am zis să ne aştepte,că venim noi să o luam de la gară.Dar, aşa era Emilia, tot timpul încăpăţânată.Vezi tu, domnişoară, Revoluţia a luat cu ea oamenii încăpăţânaţi,dar curajoşi. Minciuni existente,dar ascunse prea bine. Nişte sadici care au preferat să ucidă oameni fără apărare.Studenţi,care probabil reprezentau o ameninţare pentru ei.Criminali în libertate,aşa îi numesc. Mai vrei puţin ceai?
-Sunţeti o drăguţă,dar deocamdată mă simt bine cu acesta,mulţumesc mult. Scuzaţi-mă că vă întreb,dar ce aţi simţit în aceea zi?
-Când am aflat de Emilia? O lovitură de spadă care m-a amorţit pe moment. Nu puteai să-ţi mai exprimi durerea,nu mai puteai.Erai oricum lovit,când vedeai că nu păreau să fie şanse să se prăbuşească comunismul.La sfârşitul Revoluţiei ai putut să urli de durere. Ai putut, în sfârşit, să vezi ce înseamnă să te exprimi liber. Comunişti mai erau prin ţară,dar nu atât de activi şi cu siguranţă nu atât de cunoscuţi. Vezi tu, în decembrie 89,după ce Ceauşescu a fost împuşcat şi declarat mort,ai putut să râzi.Până atunci, părinţi ca mine stăteau acasa şi îşi făceau griji pentru copiii lor, sau erau pe străzi încercând să recunoască cadavrele care zăceau pe străzile oraşului.Un oraş plin de gloanţe,de sânge şi de un război ce nu părea să se sfârşească, a fost Bucureşti, pentru o bună vreme.Ieşeai din casă,dar cu teama că puteai oricând să fi împuşcat.
-A fost o fată frumoasă.
-Da,dar nu a avut norocul să mai trăiască.Scuză-mă puţin..."
Si-a şters cu şerveţelul ochii verzi plini de lacrimi. Am luat-o de mână şi i-am zis că nu e singură.Poveşti ca ale ei despre Revoluţie,nespuse, sunt multe. Ca ea,părinţii noştrii trebuie să fi trecut prin aceleaşi emotii.
"-Vreau să-mi iertaţi gestul de mai devreme.Nu ar fi trebuit să vă întreb.Nu am ştiut că este o poveste tristă.
-Se vindecă.Noi,cei care am supravieţuit Revoluţiei din 1989,ştim să avem grijă de rănile noastre.Se vor vindeca,am încredere.
-Băieţelul poate fi numit un supravieţuitor?
-Aceea este o altă poveste.Acuma mă duc dupa prăjituri şi continui de unde am rămas."
Se lăsase seara,iar doamne Nadia m-a invitat politicos să rămân la ea peste noapte.Mi-a zis că nu obişnuieşte să doarmă şi deseori rămâne pe verandă,la glasul lunii,pregătind poveşti.În noaptea asta, mi-a rezervat mie un loc în audienţa ei.O poveste sub clar de lună.

ea (2)

Şi a venit, s-a apropiat de el. I-a aruncat în faţă, simple cuvinte, fără sens.
-Te părăsesc.
-Unde te duci? a întrebat-o în şoaptă.
Plecă pe stradă, desculţă, în căutare. Nu ştia ce vrea, nu avea gânduri în cap. Erau doar ea şi paşii mici pe care îi lăsa în urmă. Lăsase în spate un pat făcut şi o cafea fierbinte, pe masa din bucătărie. Era sătulă, să-l mai suporte. Nu se obişnuise cu gândul că se trezea lângă el, în fiecare dimineaţă. Nopţile de dragoste nu mai erau la fel, iar ea devenea din ce în ce mai tristă. Căuta un om care să o iubească, nu pe cineva care să iubească munca atât de mult.
-Măcar sărută-mă.
-Nu pot. Mă gândesc la aceea lacrimă care va cădea pe obrazul tău. Nu vreau să fie din vina mea, pentru că nu merit. Ştiu că mă urăşti. Nu însemn nimic pentru tine. Niciodată nu s-a întâmplat asta.
Îl ura cu fiecare secundă, mai tare. Vroia să plece pur şi simplu de lângă el, fără să-i dea vreun motiv pentru această despărţire.
-Iţi şterg numărul din telefon, nu mai vreau să-l am. Şi am să te rog să nu mă cauţi, o să stau la una din prietenele mele bune. În cazul în care ne vom mai revedea, poate vei deschide ochii.
Şi a închis uşa. În aceea cameră, un geam rămăsese deschis. Aerul rece stătea lângă el, în acel moment. De altfel, era singurul lui prieten. Şi se întreba. De ce nu ne mai iubim, ca înainte?

ea (1)

-Nu ştiu, aşa se întâmplă? Va urma. Dansăm în ploaie? Haide, spuse cu voce suavă. 

-Dar nu te aud, vorbeşte mai tare.

-Mă vezi, străine, sunt lângă tine. Atinge-mă.

-Oriunde îmi duc mâna, nu dau decât de câţiva copaci. Nu-ţi simt prezenţa. Nu-ţi pot vedea trupul.

-Dacă o vezi, spune-i că nu am uitat-o.

-E în spate, în ultimul rând, pe ultimul scaun aşezată. Şi se uită la tine. Zâmbeşte.

Şi totul se întâmpla pe muzica lui Chopin. Dar el nu simţea asta. Nu trăia pe muzică.

Atunci ea s-a ridicat şi a plecat. I-a auzit paşii, dar a lasat-o să plece. 

-E mai bine aşa. Să o las să plece. 

Şi a început ploaia.

-Atât de mult doare?