Suzana a dansat
cum nu a mai făcut-o niciodată până acum.
Cu picioarele
goale,pe stradă,bătând din palme. În urma ei lăsa câte o poveste. Ei sunt
oamenii,ea este instrumentul imaginaţiei lor.
-Şi am să te rog
acuma să îmi spui de ce dansezi.
Tăcu,nicio mişcare
a buzelor. Doar o respiraţie surdă.
-Nu dansez,mă
joc.
Inspiră şi
expiră,merge mai departe şi se opreşte lângă un domn. Un bătrân cu părul cărunt,pe
la vreo 70 de ani.Cu mâna ridată şi murdară de culori,se apropie de finalizarea
tabloului.
-Mă desenezi?
Suzana nu avea mai mult de 20 de ani.
-Stai jos,spuse bătrânul.Mă întorc imediat.
Un moment bun să îşi aprindă o ţigară.
-Aveţi o cafea? întrebă Suzana cu o uşoară ruşine.
-E pe foc,dar lapte nu am.
Bătrânul se întorsese cu două căni.Lângă ele găseai şi o mică prăjitură.
-Nu am mai văzut de mult aşa o ploaie. Ne mai curăţă puţin.
-Mă desenaţi? insistă Suzana.
-Nu te grăbi,ascultă.Fiecare picătură.
-Nu înţeleg.
-Artiştii nu înteleg,simt.Trăiesc.
Şi Suzana vibra.Fiecare nerv din ea se trezea la viaţă.Pulsul creştea.Ea,avea să simtă.