luni, 17 ianuarie 2011

17:50

Mai lasă-mă un ceas să îmi adun sufletul.
Nu închide uşa, lasă-mă să intru. O cruzime, de care m-am temut întotdeauna. Un fior, ce mi-a traversat şira spinării, şi mi-a paralizat partea dreaptă a corpului. Un tren, pe care nu am apucat să-l prind la timp, iar acuma stau pe peron să aştept. Aud cum dansează paharele goale pe mese. În capul meu e un beat extrem. Îmbracă-mă şi scoate-mă în lume. Am lăsat gândurile acasă. Mi-au dus lipsa, eu nu lor.
Şi totuşi mi se întâmplă.
Dinspre uşa deschisă, care îmi scârţâia pe cap, mi-a zis "du-te bă acasă". Iar eu am rămas. Ce puteam să fac? Eram încălţată, nu pot să dorm aşa. Mă durea capul şi vroiam să beau o cafea dimineaţa, una la prânz şi încă multe până seara.
Era luni. Nu puteam vorbi, trebuia să ascult.

1 comentarii:

Bianca Dobrescu spunea...

Și ascultam. În stânga vuietul mașinii lui nea Gică, la dreapta declarații siropoase gen Sandra Brown, în depărtarea gemete, morții mă compătimeau.
Mă hotărâsem să fug în sălbăticie, să uit, să mă uit, să te uit. Să nu îmi mai pese.
Ei îmi strigau că voi aluneca de pe șine, că mă voi pierde de mine într-un labirint plin de minciuni amestecate cu adevăruri, nu voi mai reuși să disting răul de bine, realul de fictiv.
Nu i-am ascultat, simțeam că explodez, că îmi dau duhul.

Trimiteți un comentariu

 
Duduie de Lipscani. Design by Exotic Mommie. Illustraion By DaPino