duminică, 18 octombrie 2009

Toti fii mei!

Am avut ieri parte de teatru mai mult decat orice om de pe planeta asta.
Sambata. A fost o zi de sambata ieri. O zi care a inceput cu vreme rece, a continuat cu ploaie si s-a terminat tot cu vreme rece. O zi in care probabil majoritatea oamenilor ar fi vrut sa stea in casa sa nu iasa pe nicaieri. Dar am fost surprinsa sa vad cata lume era in metrou si mai ales la Universitate, zona pe care o frecventez foarte des in ultima vreme.
Mai intai, ne-am adunat intr-o sala mare de balet undeva pe la etajul doi al teatrului, o mana de oameni sa punem cap la cap o piesa de teatru de a lui Shakespeare. Stiu. Probabil va ganditi ca e Shakespeare si ca poate suna plictisitor, lung si absolut ridicol, fara nici o noima. Ca nu puteti descoperi elixirul comediei in toate piese lui. Eu insa am descoperit asta si ma simt foarte mandra de tot ceea ce am facut. Afisele spectacolului sunt gata, invitatiile au fost deja trimise si biletele s-au pus in vanzare (dupa cum am zis si intr-un post anterior, biletele s-au pus in vanzare si programele spectacolelor au fost deja finalizate). Am petrecut 3 ore intr-o sala dedicata baletului cu oglinzi mari in fata noastra, un public format din cativa oameni (printre care profesorii nostri si colegi de trupa) si un sunet de fericire mereu langa noi. Da. Am jucat teatru. Si asta fac de vreo cateva luni. Joc teatru in spatele cortinei deocamdata. Va veni si randul nostrul, cand vom juca in fata publicului, chiar daca pentru prima data. Am plecat de la repetitii, vreau sa ma indrept spre Teatrul National din Bucuresti. Dar ma prinde ploaie exact cand vroiam sa-mi impachetez afisele pe care urmeaza sa le lipesc pe peretele liceului. O sa ma ascund sub un bloc pana cand se va potoli putin ploaia. Dar trebuie sa ma intalnesc cu cineva la TNB, asa ca nu mai stau pe ganduri si alerg prin ploaie. O sa ma adapostesc sub TNB daca este neaparata nevoie sa nu ma ud. Bineinteles, ca ajung fleasca in pasajul de la Universitate, unde dau peste cel putin cincizeci de oameni la un loc, care asteapta sa se opreasca ploaia. Imi vad de drumul meu, fireste. Si ma indrept spre scarile rulante care despart punctul O in 4 locuri de intalnire (daca nu va dati seama despre ce vorbesc, luati o harta a Bucurestiului si uitati-va bine pe ea la zona Universitate si o sa intelegeti). Ajung si mai uda si astept sub TNB. Astept din partea lui sa-mi ofere un loc cald si sa ma ajute sa ma usuc mai repede. Dar stau uda asa vreo jumatate de ora, pana cand intalnirea mea se adevereste (nu persoana pe care o asteptam a fost de vina, ci din contra, eu, pentru ca am terminat mai repede repetitiile si nu aveam unde sa ma duc. Inteleapta explicatie nu?) Vine ora la care se deschid si usile teatrului si poftim cu totii infrigurati inauntru, dornici sa avem parte de un spectacol frumos intr-o seara de sambata.
Ma duc la teatru de cand sunt mica. Am avut parte de o educatie asupra teatrului, pot sa spun eu minunata, care a venit din familie si care o sa se transmita mai departe. Eu si tata am mers prima data, impreuna cu mama, la o piesa de teatru. Eu o numeam piesa de teatru cantata, pentru ca eram la opereta. Dar nu stiam atunci clar despre ce era vorba. Imi amintesc doar ca mi-a placut atat de tare, incat nu am incetat sa merg la teatru de atunci. Vremurile au trecut si am inceput sa merg mai des cu mama in weekenduri sau cand putem. Rare au fost zile in care am mers cu toata familia la un spectacol de teatru.
Se aude sunetul si vocea care ne spune sa intrerupem orice functionare a telefoanelor mobile. Bineinteles, nu intelegem cu totii acest lucru. Luminile se sting si spectacolul incepe. In prim plan imi apare un mare actor in fata ochiilor, Victor Rebengiuc. Si da. Recunosc ca este prima data pentru mine cand il vad jucand pe Victor Rebengiuc. In acelasi timp reprezinta o onoare pentru mine si ma face sa ma simt mandra ca sunt din Bucuresti. Apare si Sanda Toma, sub pseudonimul Kate, sotia lui Joe in acest spectacol. Nu cred ca am mentionat mai devreme, Joe este personajul principal al piesei, interpretat de Victor Rebengiuc. Joe si Kate au doi copii, pe Chris si Lary, cel de-al doilea fiind dat disparut in razboi. Intreaga actiune se petrece in perioada razboiului, iar toata atentia este indreptata spre Joe, fiind pus sub invinuire pentru moartea a cel putin 21 de oameni, pe timp de razboi. Piesa este cu adevarat un succes, pentru ca Sala Mare care face parte din TNB, este aglomerata. Cativa oameni stau, numai si numai pentru spectacol si pe treptele din sala, pentru a nu pierde cu niciun chip piesa.
Nu sunt foarte multe de zis. Daca vreti sa traiti, exact ce am simtit si eu pe pielea mea, mergeti sa vedeti 'Toti fii mei!' in regia lui Arthur Miller.

3 comentarii:

radumoldovan spunea...

3. ACTORII - REBENGIUC salveaza cat se poate salva dintr-o asemenea tampenie, dar ... din pacate ... daca ai viu in minte rolul din "Colonelul Pasare" de ex. nu ai cum sa nu realizezi cat de fortat/strident si-a pus acest MARE ACTOR acest spectacol/PATA pe asteptarile propriului sau public. restul sunt de un PENIBIL care nu poate fi descris in cuvinte. FALSI, BRUSCATI MENTAL, FARA TON etc.

4. premiul CEA MAI STUPIDA REPLICA - in ani de zile de teatru am vazut spectacole mai bune si spectacole mai putin bune. acesta nu intra la nicio categorie. Acesta ESTE O CATEGORIE IN SINE.
cert este ca in urmatoarele randuri veti avea impresia ca cititi un banc sec:
imaginati-va un barbat lovit ca de traznet de o veste care ii modifica viata, universul intim, credintele, asteptarile etc. si iubita acestuia care gaseste in momentele alea apocaliptico-infernice sa intrebe: CE ESTE CU TINE? AI TRANSPIRAT? ... daca nu va vine sa credeti mergeti sa vedeti piesa. daca aveti posibilitatea faceti rost de bilete gratis, altfel riscati sa decideti in timpul spectacolului sa sunati la Protectia Consumatorului.

Aceasta este cronica obiectiva a porcariei ce se joaca in aceasta stagiune la TNB, nu gargara din toate magazinele si revistele in care intalnim metafore care mai de care mai goala de continut gen "forta textului" "consistenta conflictuala" "maturitate artistica" etc. publicul romanesc mai cu seama cel bucurestean este un produs al textelor lui CARAGIALE, MUSATESCU etc al decorului simplu aproape inexistent din piesele lui MALAELE, MANUTIU etc ... al replicilor-FIOR rostite de un MORARU, MOLDOVAN, DINICA, TAMARA etc.

NU EXISTA PUBLIC DE DUZINA IN TEATRELE DIN BUCURESTI ... si cred ca nici in cele din tara. NU VA MAI BATETI JOC DE OAMENI CU RAHATUL ASTA DE ABORDARE CONSUMISTA DE TIP AMERICAN.

radumoldovan spunea...

nu te supara, dar am considerat ca acest post nu trebuie sa ramana fara comentarii. ma adresez iubitorilor de TEATRU:

sa nu considerati aceste randuri ca fiind un indemn de a NU merge la TNB sau ... chiar la "piesa" despre care vorbim. atata tot ca trebuie sa stiti la ce sa va asteptati ...

astfel,

1. DECORUL - stupid, realizat parca pentru a batjocori un public de teatru avizat cum este cel ce frecventeaza teatrele bucurestene. in primul rand este un decor care merge cumplit pana in replica materiala a ultimului detaliu, nu este un decor care sa permita desenarea mentala pe care o produce de pilda ... o scena gandita si realizata de Malaele. in sine ... este vorba de o replica a unei case americane in marime naturala cu tot cu peluza, gazon, piscina si steag sua/usa. oricum cine urmareste cu atentie steagul dungat constata ca in pauza spectacolului el este dat jos de pe catarg pt ca ... in momentul sinuciderii personajului negativ sa se ridice apoteotic catre cele mai inalte culmi ale TNB in acordurile imnului sua/usa, moment in care piesa se termina iar publicul ... (plictisit, violat, macelarit) se ridica in picioare ca o ceata de pitecantropi si aplauda aparent scena, de fapt, momentul de FINAL asteptat atat de mult.

2. SCENARIU - partsaiala americana ieftina. in familia unui industrias american care produce piese pt avioane de lupta unul dintre copii (vreo 30 de ani) s-a intors de pe front si vrea sa se casatoreasca de mult cu logodnica fratelui sau, neintors de pe front. iubita are tatal in puscarie pe nedrept, culpa in momentul condamnarii apartinand ... evident (v-ati prins tatei socru ... recte industriasul). in timp ce cel de pe front este asteptat de mama, si copilul si "negativul"stiu undeva in inima lor ca de fapt gusterul din armata sua/sau s-a ratacit pe undeva printr-o jungla vietnameza la vreun viol sau pur si simplu a crapat prabusindu-se cu avionul. ei bine industriasul, in propria fabrica produce pistoane aviatice, si ca sa vezi, exact aici este duda ... pistoanele livrate armatei avand un defect au dus la prabusirea avionului cu gusterul ce a plecat sa impuste nevinovati la mama naibii, de unde se naste un conflict inalt intre copilul ramas acasa si parinti, intre el si iubita (pt fapta negativului plateste tatal iubitei), intre familie si vecini (absolut aberant), intre negativ si negativ, intre negativ si nevasta etc etc ... cert este ca peste tot unde privesti, catre finalul acestui spectacol stupid, constati o infinitate de conflicte care iti sunt aruncate in cap atat de violent incat ai impresia ca esti la un cinema 3D nu la TNB. daca pana acum vi s-a parut destul de interesant tineti-va bine ... nu sunati la NAINOANOAN ca piesa are hapyend ... adica negativul isi zboara creierii lasand evident loc si lumina nepatata drapelului sua/sau.

Ştrudel spunea...

Nu imi bateam joc de oameni cu niciun rahat, acest comentariu fiind ca un reply. Pur si simplu, Sala Mare a fost plina la piesa pe care am vazut-o in urma cu cateva luni. Eu fac teatru, iar in cazul in care nu obisnuiesti sa mergi la teatru, incearca sa vorbesti in limita bunului simt. Am doar 16 ani, recunosc. Dar pentru mine, cel putin, mi s-a parut plina sala in aceea sara. Iti multumesc ca ai citit postul si ca ai lasat si comentariu. And by the way, nu te jignesc si am inteles ce ai vrut sa spui prin comentariul tau. Daca vrei sa ma vezi jucand pe mine, si pe ceilalti din echipa mea, sala Rapsodia din cadrul Teatrului de Revista Constantin Tanase, iti sta la dispozitie, pentru urmatoarele piese in care voi juca. O zi buna!

Trimiteți un comentariu

 
Duduie de Lipscani. Design by Exotic Mommie. Illustraion By DaPino