duminică, 18 octombrie 2009

Toti fii mei!

Am avut ieri parte de teatru mai mult decat orice om de pe planeta asta.
Sambata. A fost o zi de sambata ieri. O zi care a inceput cu vreme rece, a continuat cu ploaie si s-a terminat tot cu vreme rece. O zi in care probabil majoritatea oamenilor ar fi vrut sa stea in casa sa nu iasa pe nicaieri. Dar am fost surprinsa sa vad cata lume era in metrou si mai ales la Universitate, zona pe care o frecventez foarte des in ultima vreme.
Mai intai, ne-am adunat intr-o sala mare de balet undeva pe la etajul doi al teatrului, o mana de oameni sa punem cap la cap o piesa de teatru de a lui Shakespeare. Stiu. Probabil va ganditi ca e Shakespeare si ca poate suna plictisitor, lung si absolut ridicol, fara nici o noima. Ca nu puteti descoperi elixirul comediei in toate piese lui. Eu insa am descoperit asta si ma simt foarte mandra de tot ceea ce am facut. Afisele spectacolului sunt gata, invitatiile au fost deja trimise si biletele s-au pus in vanzare (dupa cum am zis si intr-un post anterior, biletele s-au pus in vanzare si programele spectacolelor au fost deja finalizate). Am petrecut 3 ore intr-o sala dedicata baletului cu oglinzi mari in fata noastra, un public format din cativa oameni (printre care profesorii nostri si colegi de trupa) si un sunet de fericire mereu langa noi. Da. Am jucat teatru. Si asta fac de vreo cateva luni. Joc teatru in spatele cortinei deocamdata. Va veni si randul nostrul, cand vom juca in fata publicului, chiar daca pentru prima data. Am plecat de la repetitii, vreau sa ma indrept spre Teatrul National din Bucuresti. Dar ma prinde ploaie exact cand vroiam sa-mi impachetez afisele pe care urmeaza sa le lipesc pe peretele liceului. O sa ma ascund sub un bloc pana cand se va potoli putin ploaia. Dar trebuie sa ma intalnesc cu cineva la TNB, asa ca nu mai stau pe ganduri si alerg prin ploaie. O sa ma adapostesc sub TNB daca este neaparata nevoie sa nu ma ud. Bineinteles, ca ajung fleasca in pasajul de la Universitate, unde dau peste cel putin cincizeci de oameni la un loc, care asteapta sa se opreasca ploaia. Imi vad de drumul meu, fireste. Si ma indrept spre scarile rulante care despart punctul O in 4 locuri de intalnire (daca nu va dati seama despre ce vorbesc, luati o harta a Bucurestiului si uitati-va bine pe ea la zona Universitate si o sa intelegeti). Ajung si mai uda si astept sub TNB. Astept din partea lui sa-mi ofere un loc cald si sa ma ajute sa ma usuc mai repede. Dar stau uda asa vreo jumatate de ora, pana cand intalnirea mea se adevereste (nu persoana pe care o asteptam a fost de vina, ci din contra, eu, pentru ca am terminat mai repede repetitiile si nu aveam unde sa ma duc. Inteleapta explicatie nu?) Vine ora la care se deschid si usile teatrului si poftim cu totii infrigurati inauntru, dornici sa avem parte de un spectacol frumos intr-o seara de sambata.
Ma duc la teatru de cand sunt mica. Am avut parte de o educatie asupra teatrului, pot sa spun eu minunata, care a venit din familie si care o sa se transmita mai departe. Eu si tata am mers prima data, impreuna cu mama, la o piesa de teatru. Eu o numeam piesa de teatru cantata, pentru ca eram la opereta. Dar nu stiam atunci clar despre ce era vorba. Imi amintesc doar ca mi-a placut atat de tare, incat nu am incetat sa merg la teatru de atunci. Vremurile au trecut si am inceput sa merg mai des cu mama in weekenduri sau cand putem. Rare au fost zile in care am mers cu toata familia la un spectacol de teatru.
Se aude sunetul si vocea care ne spune sa intrerupem orice functionare a telefoanelor mobile. Bineinteles, nu intelegem cu totii acest lucru. Luminile se sting si spectacolul incepe. In prim plan imi apare un mare actor in fata ochiilor, Victor Rebengiuc. Si da. Recunosc ca este prima data pentru mine cand il vad jucand pe Victor Rebengiuc. In acelasi timp reprezinta o onoare pentru mine si ma face sa ma simt mandra ca sunt din Bucuresti. Apare si Sanda Toma, sub pseudonimul Kate, sotia lui Joe in acest spectacol. Nu cred ca am mentionat mai devreme, Joe este personajul principal al piesei, interpretat de Victor Rebengiuc. Joe si Kate au doi copii, pe Chris si Lary, cel de-al doilea fiind dat disparut in razboi. Intreaga actiune se petrece in perioada razboiului, iar toata atentia este indreptata spre Joe, fiind pus sub invinuire pentru moartea a cel putin 21 de oameni, pe timp de razboi. Piesa este cu adevarat un succes, pentru ca Sala Mare care face parte din TNB, este aglomerata. Cativa oameni stau, numai si numai pentru spectacol si pe treptele din sala, pentru a nu pierde cu niciun chip piesa.
Nu sunt foarte multe de zis. Daca vreti sa traiti, exact ce am simtit si eu pe pielea mea, mergeti sa vedeti 'Toti fii mei!' in regia lui Arthur Miller.
 
Duduie de Lipscani. Design by Exotic Mommie. Illustraion By DaPino