Duduie de Lipscani

moving out

2011-11-06T01:50:00.000-07:00

Ne vedem cu alte idei (sper că mai bune) la o nouă adresă. http://duduiedelipscani.wordpress.com

băiatul şi lumina 2

2011-06-13T11:20:00.000-07:00

"-Vreţi să vă ajut?
-Ah,nu,nu aş îndrăzni să îţi cer asta.Ia loc,imediat o să scot şi prăjiturile.Imediat..."
O mică fotografie pe un fundal uşor închis la culoare,umplea camera bătrânei Nadia.O tânără la vreo 17-18 ani, într-o frumoasă uniformă militară.Am îndrăznit să întreb cine putea fi aceea domnişoară.La auzul curiozităţii mele de pisică înfierbântată,pe obrajii doamnei începeau încet,să cadă lacrimi.Unul dintre copiii căzuţi la Revoluţie,studenţi ucişi.
"-Emilia,18 ani în poză,mândra studentă a familiei.Se întorcea de la Cluj,când a fost împuşcată pe stradă,în plină zi. I-am zis să ne aştepte,că venim noi să o luam de la gară.Dar, aşa era Emilia, tot timpul încăpăţânată.Vezi tu, domnişoară, Revoluţia a luat cu ea oamenii încăpăţânaţi,dar curajoşi. Minciuni existente,dar ascunse prea bine. Nişte sadici care au preferat să ucidă oameni fără apărare.Studenţi,care probabil reprezentau o ameninţare pentru ei.Criminali în libertate,aşa îi numesc. Mai vrei puţin ceai?
-Sunţeti o drăguţă,dar deocamdată mă simt bine cu acesta,mulţumesc mult. Scuzaţi-mă că vă întreb,dar ce aţi simţit în aceea zi?
-Când am aflat de Emilia? O lovitură de spadă care m-a amorţit pe moment. Nu puteai să-ţi mai exprimi durerea,nu mai puteai.Erai oricum lovit,când vedeai că nu păreau să fie şanse să se prăbuşească comunismul.La sfârşitul Revoluţiei ai putut să urli de durere. Ai putut, în sfârşit, să vezi ce înseamnă să te exprimi liber. Comunişti mai erau prin ţară,dar nu atât de activi şi cu siguranţă nu atât de cunoscuţi. Vezi tu, în decembrie 89,după ce Ceauşescu a fost împuşcat şi declarat mort,ai putut să râzi.Până atunci, părinţi ca mine stăteau acasa şi îşi făceau griji pentru copiii lor, sau erau pe străzi încercând să recunoască cadavrele care zăceau pe străzile oraşului.Un oraş plin de gloanţe,de sânge şi de un război ce nu părea să se sfârşească, a fost Bucureşti, pentru o bună vreme.Ieşeai din casă,dar cu teama că puteai oricând să fi împuşcat.
-A fost o fată frumoasă.
-Da,dar nu a avut norocul să mai trăiască.Scuză-mă puţin..."
Si-a şters cu şerveţelul ochii verzi plini de lacrimi. Am luat-o de mână şi i-am zis că nu e singură.Poveşti ca ale ei despre Revoluţie,nespuse, sunt multe. Ca ea,părinţii noştrii trebuie să fi trecut prin aceleaşi emotii.
"-Vreau să-mi iertaţi gestul de mai devreme.Nu ar fi trebuit să vă întreb.Nu am ştiut că este o poveste tristă.
-Se vindecă.Noi,cei care am supravieţuit Revoluţiei din 1989,ştim să avem grijă de rănile noastre.Se vor vindeca,am încredere.
-Băieţelul poate fi numit un supravieţuitor?
-Aceea este o altă poveste.Acuma mă duc dupa prăjituri şi continui de unde am rămas."
Se lăsase seara,iar doamne Nadia m-a invitat politicos să rămân la ea peste noapte.Mi-a zis că nu obişnuieşte să doarmă şi deseori rămâne pe verandă,la glasul lunii,pregătind poveşti.În noaptea asta, mi-a rezervat mie un loc în audienţa ei.O poveste sub clar de lună.

Leapşa.

2011-02-02T03:53:00.000-08:00

Tocmai ce m-au prins la o leapşa pe mult accesatul Facebook.

Dacă eram o lună, aş fi fost decembrie.
Dacă eram o zi a săptămânii, aş fi fost luni.
Dacă eram o parte a zilei, aş fi fost dimineaţa.
Dacă eram o direcţie, aş fi fost sudul .
Dacă eram o virtute, aş fi fost înţelegerea.
Dacă eram o personalitate istorică, aş fi fost Hitler.
Dacă eram o planeta, aş fi fost Luna .
Dacă eram un lichid, aş fi fost cafea.
Dacă eram o piatra, aş fi fost un safir.
Dacă eram o pasare, aş fi fost un şoim.
Dacă eram o planta, aş fi fost o zambilă.
Dacă eram un animal marin, aş fi fost un căluţ de mare.
Dacă eram un tip de vreme, aş fi fost ninsoarea.
Dacă eram un instrument muzical, aş fi fost pianul.
Dacă eram o emotie aş fi fost fericirea.
Dacă eram un sunet, aş fi fost o şoapta.
Dacă eram un element, aş fi fost soarele .
Dacă eram un cântec, aş fi fost Sarah Brightman-Eden.
Dacă eram un film, aş fi fost Breakfast at Tiffanys.
Dacă eram o carte, aş fi fost La revedere, Genevieve.
Dacă eram un personaj de fictiune, aş fi fost Micul Prinţ.
Dacă eram un fel de mâncare, aş fi fost o plăcintă.
Dacă eram un oras, aş fi fost Braşov.
Dacă eram un gust, aş fi fost dulce.
Dacă eram o aroma, aş fi fost vanilie .
Dacă eram o culoare, aş fi fost alb.
Dacă eram un material, aş fi fost mătase.
Dacă eram un cuvânt, aş fi fost "surâs".
Dacă eram o parte a corpului, aş fi fost ochii .
Dacă eram o expresie a feţei aş fi fost uimirea.
Dacă eram o materie de şcoală, aş fi fost matematica.
Dacă eram un personaj de desene animate, aş fi fost Cenuşăreasa.
Dacă eram o formă, aş fi fost un cerculeţ.
Dacă eram un număr, aş fi fost 23.
Dacă eram o maşină, aş fi fost un Renault.
Dacă eram o haină, aş fi fost o cămaşă.

Cine este drăguţ, să o ducă mai departe.

băiatul şi lumina 1

2011-01-30T04:44:00.001-08:00

A fost o dată un băiat, care pur şi simplu s-a săturat să se aprindă şi să se stingă la ordinele celorlalţi, aşa că într-o dimineaţă s-a stins şi a plecat acasă. Şi cineva l-a dat jos, din ascunzătoare. Pare-se că s-a plictisit să mai stea singur.

Zilele trecute auzisem de el, că ar fi dispărut de tot din oraş. Că cineva a venit, l-a dat jos şi s-a spart.
Iată rezumatul discuţiei pe care am avut-o cu o vecină dragă,miercuri dimineaţă, când nu m-am dus la cursuri.
“-Se spunea despre el că a cam luat-o pe arătură, la ce băiat cuminte îl ştiam eu, a întâlnit o bandă de huligani şi dus a fost. Biata sa mamă, parcă o văd şi acum cum îşi căuta băiatul cu lacrimi în ochi, nopţi la rând, fără nici un răspuns.
-Nu a lăsat în urmă vreun bilet?
-Mamăăă, păi tu te pui la mintea lui, copilă? O frumuseţe de băiat, dispare brusc şi lasă un bilet în urmă? Nu…a plecat din propria voinţă, nu cred eu în vreo răpire sau vreo legare de conturi. Dacă a vrut să plece, şi-a dus planul până la capăt. Dar hai mai bine intră să bei un ceai cu mine şi o să-ţi povestesc mai multe despre el şi familia lui.
-Păăăi ştiţi, se face cam târziu şi trebuie să ajung neapărat într-un loc…
-Nu, nici vorbă, nici măcar nu mă gândesc. Eşti palidă toată, presupun ca tu dimineaţa nu mănânci mai deloc, nu? Nu ştiu ce o să mă fac cu tine fetiţă, dar un ceai cu lapte nu strică niciodată nimănui.”
A inchis în spatele meu uşile.
Era una din acele zile geroase de ianuarie, când, daca nu aveai grijă să bei ceva fierbinte înainte sa ieşi din casă, cu siguranţă nu puteai merge 2 paşi pe jos fără să aluneci. Era o bătrânică drăguţă, destul de vorbăreaţă ce-i drept, dar ştia să povestească, despre dragoste şi război, cu bune şi cu rele, treceau bine câteva ore de ceas.
Mi l-a descris pe băiat, de parcă ar fi fost nepotul ei. Din câte am auzit, pare-se că era un băiat cuminte. Şi mai ales, după spusele bătrânei, şi un băiat frumuşel. Cu părinţi modeşti, care visa să ajungă un muzician. Locuia undeva pe Lipscani, faţă în faţă cu un magazin al cărui nume nu-l mai ţin minte. Iar seara, umbla din casă în casă căutând de lucru, pentru a-şi mai ajuta părinţii. Nu urma vreun liceu special, pentru a se pregăti de carieră, repeta singur în ultima odaie din căsuţă, pentru a nu face zgomot.
Totul părea că merge bine, când într-o zi a hotărât să plece.
Şi de aici îşi începe bătrâna Nadia poveştile.

eu aş zice că

2011-01-17T09:09:00.000-08:00

O carte bună, puţin teatru la început de săptămână, câteva seri petrecute în oraş, multe nopţi alături de tine, un film bun, ceva de ronţăit, şi multă multă dragoste, ar fi frumos şi totuşi imposibil acum.
Ne stă timpul în cale. Am învăţat să aştept, dar nu mai am răbdare să aud cum se zbat aripile între noi. Hai să ne iubim, găseşte-mă.

17:50

2011-01-17T07:58:00.000-08:00

Mai lasă-mă un ceas să îmi adun sufletul.
Nu închide uşa, lasă-mă să intru. O cruzime, de care m-am temut întotdeauna. Un fior, ce mi-a traversat şira spinării, şi mi-a paralizat partea dreaptă a corpului. Un tren, pe care nu am apucat să-l prind la timp, iar acuma stau pe peron să aştept. Aud cum dansează paharele goale pe mese. În capul meu e un beat extrem. Îmbracă-mă şi scoate-mă în lume. Am lăsat gândurile acasă. Mi-au dus lipsa, eu nu lor.
Şi totuşi mi se întâmplă.
Dinspre uşa deschisă, care îmi scârţâia pe cap, mi-a zis "du-te bă acasă". Iar eu am rămas. Ce puteam să fac? Eram încălţată, nu pot să dorm aşa. Mă durea capul şi vroiam să beau o cafea dimineaţa, una la prânz şi încă multe până seara.
Era luni. Nu puteam vorbi, trebuia să ascult.

Aici nu există timp 1

2011-01-16T03:34:00.000-08:00

În camera asta nu există timp. În locul nostru de joacă, ferit de ochii lumii, timpul s-a oprit şi el în loc. Pentru că vrea asta, să ne lase să stăm mai mult. Să privim cum se scurg razele de soare pe cer, cum luna îşi revendică locul.

Mi-am aruncat privirea pe geam şi priviream în jur. Erau străzile ude,miros de Bucureşti vechi şi linişte gânditoare. Îmi plăcea sentimentul, toţi tăceau, şi ne ascultau. Simţeam cum mă urmăreau doi ochi jucăuşi, curioşi. Am simţit buzele fierbinţi, încalzindu-mi spatele ingheţat. De ce? Dimineaţa îmi creease o stare pozitivă, iar gândurile tale îmi plăceau atât de mult, şi cerul se bucura de fericirea mea, iar fluturii pe care i-ai lăsat la mine,mă întorceau din drum, spre tine.Îmbrăţişez căldura ta, lumina din ochii tăi verzi, respiraţia ta, în special dragostea ta. Nu aş vrea să te arunci în sufletul meu, pentru că nu aş putea să te salvez. Îmbrăţişez cuvintele tale, care mă fac să zâmbesc.
Nu mă supăr pe noapte, pentru că mă primeşte călduros la ea. Mereu aştept noaptea. Şi o dată cu ea, pe tine. Sunt schimbătoare ca vreme, şi dependentă precum efectul unui drog. Cad, şi mă ridic. Nimeni, absolut nimeni nu mă ajută. Cu toţii cădem. Dar îmi dau seama de 2 lucruri, cad pentru tine şi pot fi dependentă de tine.

Restart me.

2011-01-16T00:10:00.000-08:00

Câteva zile au zburat, fără permisiunea mea, în bătăi neregulate de aripi, din ascunzătoare. Mi-am cerut mai mult timp să termin ultima ţigară din pachetul neglijent. Şi vreau să spun că am reuşit. Într-o încăpere mică, de la etajul doi, eram doar eu cu ea, într-o linişte nemiloasă.
Doar un zumzet de bătăi neregulate ale inimii zburdau de fericire şi umpleau camera cu râsete. În rest, desenam de jur împrejur cu gânduri, tăcute, ce niciodată nu-şi vor găsi locul pe hârtie.
Şi vreau să spun că trec prin iarnă, cu un suflet cald, un pahar de ceai de fructe de pădure, fierbinte, aşa cum obişnuia bunica, la ţară să mi-l prepare. Şi fără zahăr. Îmi îndulcea sufletul cu miere.

Păi ce încerc să vă spun.
Nimeni nu-ţi poate alege drumul. Nimeni. Nimeni nu poate dedice în locul tău. Şi totuşi există cineva care e lângă tine mereu. Aş vrea câteodată să fiu un "cineva semnificativ". Să nu identific precum cei din jurul meu. Mulţi am fost, puţini am rămas. Trăim fiecare cu dublă personalitate, până ne pierdem. Şi, pe bune, am început să ne pierdem. Nu ne mai găsim drumul şi ne dăm dispăruţi.

Îl citesc pe Slawomir Mrozek.
Unul dintre puţinii autori, care reuşeşte să-mi vindece sufletul prin scris. Îl citesc dimineaţa, îl citesc noaptea. Precum o terapie. Şi parcă simt că funcţionează un pic.

Aş vrea

2011-01-15T21:53:00.000-08:00

Începuturile sunt întotdeauna pline de viaţă, pulsează la fiecare glas şoptit. În camera din umbră, ai început să-mi vorbeşti despre ele, de vreo 3 sau 4 ori. Iar eu stăteam, precum o copilă abuzată şi abandonată, în pat, ascultându-ţi glasul. Şi te-ai oprit. În acel moment, zidul dintre noi s-a spart, şi bucăţi de ciment au început să cadă pe podea. Era semn, că eu urma să vorbesc despre începuturi.

"Nu am întâlnit sfârşituri, am supravieţuit într-un singur început." Bucăţile de ziduri de pe podeaua, începeau să râdă de mine. Mă simţeam o egoistă, cu un suflet nespălat de trecut.
"Toţi mă iubeau, fiecare se lumina la faţă când intram într-o încăpere, m-au admirat, nu m-au judecat, nu m-au minţit, nu m-au înşelat, nu m-au dat uitării."

Îmi luaseră sufletul, măcinat de durere, începeau să se joace cu el. Şi ştiam ca voi deveni unul ca ei, şi că tu mă vei lăsa în urmă. Zidurile mi-au furat sufletul mult prea devreme, eram încă în creştere. Dar am acceptat să merg cu el, pe când tu ai rămas în pat, adormit, ascultând ultimul cântec, sperând că mă voi întoarce. Şi eu, în întuneric, ţipam. Cum ţip şi acuma."Te iubesc". Şi aşteptam un răspuns.

memorabil şi frumos

2011-01-03T22:49:00.000-08:00

Ferea

2011-01-03T22:44:00.000-08:00

Că iese 2010 pe uşă. Cum a trecut aşa un an repede? Parcă aseară stăteam în faţa blocului şi aveam zece ani.
Acum ninge, mâine mă duc la şcoală şi suntem în 2011. A trecut timpul pe lîngă mine. Mă duc să dorm.
La mulţi ani!

Bucureşti.

2010-11-01T07:55:00.000-07:00

Luni dimineaţa.
-Iar e luni?
Trebuie să mă scol, să mă întind. Să îmi simt vertebrele plesnind de sănătate, iar coloana vertebrală să-mi fie dreaptă. Destul de lungă noaptea. Şi ciudată. M-am visat alergată de un şoarece. M-am ascuns dupa un copac şi am scăpat de el. Şi mi-am zis că a fost doar un vis.
Dimineaţă te urăsc pentru că mă faci să-mi părăsesc patul. Şi să-l las singur, dezgolit.
Oraşul e frumos, la răsăritul soarelui. Păcat că noi îl ocupăm şi îi luăm tot aerul.
-Tanti, ar fi cazul să te cam mişti. Nu vezi că vreau să cobor?
Sunt destul de drăguţă.
Taxiul aştepta la semafor. Eu, cum fac in fiecare zi de altfel, aşteptam tramvaiul în staţie. Oamenii, traversau.

strada.

2010-11-01T07:53:00.000-07:00

Altul. Şi altul. E de neînchipuit cât de mulţi trec, se uită, rămân, vor mai veni. Uneori lăsăm urme de gândaci mici si negri, pe un trotuar negru, pătat cu amintiri. De unde venim toti şi cine ne goneşte?
E greu de crezut că dintre o mie de persoane, cu feţe la fel, cu un ochi la fel, cu haine la fel, doar una aleasă va supravieţui. E greu să recunoşti ca domnul mic şi timid, când toţi vom fi morţi şi dispăruţi, fără nume, el va fi singurul care va mai trăi, într-un vers, într-o carte, o amintire, într-un tablou.
Astâzi, pentru noi, el e un număr. El e cel mai mic trecător. Nu-i dăm importanţă, nu ne pasă de el. Când se va stinge lumina, strada îl va înghiţi ca pe cel mai ticălos trecător. Îi sare cineva în ajutor?

trenul.

2010-10-29T07:59:00.000-07:00

Într-un tren grăbit, pe şină ruginită, acolo într-un compartiment stau oamenii deştepti.
Dar auzi de ei că pleacă. Bagajele le sunt sus, deasupra capului. În gandul lor stau idei mari, pentru viitor.
Încă puţin, încă puţin şi o să plece. O să te lase în urmă dacă nu te grăbeşti să-l prinzi. Unde se duc tot aceşti oameni? Se pierd în întunericul de afară. O doamnă şi-a lăsat fereastra de la geam deschisă, să intre tot frigul. Amintirile joacă o leapsă scurtă, în încăperea părăsită. Pasagerilor li se cer bilete. Cumsecade, din fire, îl scot din portofel şi îl întind conductorilor. Peste jumătate de oră, vor părăsi visul. Se vor trezi la viaţă, vor ieşi din comă. Se vor revedea cu cei dragi. Încă puţin, să mai aştepte. La cafeauna din gară şade un domn, în frigul de dimineaţă. Îşi bea tăcut cafeaua. Îşi va vedea nepoţeii pentru prima dată.
Pe peron, aleargă grăbit şi în surdină, un copil. S-a rătăcit de mama lui. Ajutati-l. Strigătul lui, îmi umple urechile. Gata, s-au ridicat de pe scaun. Se urcă în compartimente şi pleacă. Mă uit cum trenul pleacă şi mă lasă în spate. Curând, acel tren va fi şi al meu. Dar privind în spatele meu, văd aceea lume în care mă lupt singură. Plină de prostie. O revoltă continuă. Aceea lume, cui i-o lăsăm?

ea (2)

2010-10-17T11:12:00.000-07:00

Şi a venit, s-a apropiat de el. I-a aruncat în faţă, simple cuvinte, fără sens.
-Te părăsesc.
-Unde te duci? a întrebat-o în şoaptă.
Plecă pe stradă, desculţă, în căutare. Nu ştia ce vrea, nu avea gânduri în cap. Erau doar ea şi paşii mici pe care îi lăsa în urmă. Lăsase în spate un pat făcut şi o cafea fierbinte, pe masa din bucătărie. Era sătulă, să-l mai suporte. Nu se obişnuise cu gândul că se trezea lângă el, în fiecare dimineaţă. Nopţile de dragoste nu mai erau la fel, iar ea devenea din ce în ce mai tristă. Căuta un om care să o iubească, nu pe cineva care să iubească munca atât de mult.
-Măcar sărută-mă.
-Nu pot. Mă gândesc la aceea lacrimă care va cădea pe obrazul tău. Nu vreau să fie din vina mea, pentru că nu merit. Ştiu că mă urăşti. Nu însemn nimic pentru tine. Niciodată nu s-a întâmplat asta.
Îl ura cu fiecare secundă, mai tare. Vroia să plece pur şi simplu de lângă el, fără să-i dea vreun motiv pentru această despărţire.
-Iţi şterg numărul din telefon, nu mai vreau să-l am. Şi am să te rog să nu mă cauţi, o să stau la una din prietenele mele bune. În cazul în care ne vom mai revedea, poate vei deschide ochii.
Şi a închis uşa. În aceea cameră, un geam rămăsese deschis. Aerul rece stătea lângă el, în acel moment. De altfel, era singurul lui prieten. Şi se întreba. De ce nu ne mai iubim, ca înainte?

ea (1)

2010-10-16T08:47:00.000-07:00

-Nu ştiu, aşa se întâmplă? Va urma. Dansăm în ploaie? Haide, spuse cu voce suavă.

-Dar nu te aud, vorbeşte mai tare.

-Mă vezi, străine, sunt lângă tine. Atinge-mă.

-Oriunde îmi duc mâna, nu dau decât de câţiva copaci. Nu-ţi simt prezenţa. Nu-ţi pot vedea trupul.

-Dacă o vezi, spune-i că nu am uitat-o.

-E în spate, în ultimul rând, pe ultimul scaun aşezată. Şi se uită la tine. Zâmbeşte.

Şi totul se întâmpla pe muzica lui Chopin. Dar el nu simţea asta. Nu trăia pe muzică.

Atunci ea s-a ridicat şi a plecat. I-a auzit paşii, dar a lasat-o să plece.

-E mai bine aşa. Să o las să plece.

Şi a început ploaia.

-Atât de mult doare?

Ce spui bre?

2010-10-14T09:58:00.000-07:00

Şi atunci i-am zis, să mă lase să dorm. Să nu mă mai tragă de mânecă, să mă lase, să zac în pat. Simţeam cum sângele îmi pleacă din creier, se opreşte la măduva spinării să se odihnească, se duce până în vârful degetelor de la picioare, iar acolo adoarme şi el. Când se va trezi, se va întoarce la creier, să-l hrănească şi să-i lase oxigen.

'Nu e aşa mă, asta e biologie la tine?'

'Pleacă mă, de aici. Nu vreau să-mi vomit gândurile pe tine, vreau să dorm.'

'Suferi mă copile.'

'Zău bre? Şi de ce anume? Treci şi fă-mi o consultaţie.'

'Păi te citesc pe faţă, pulsul e ok, inima e ok, plămânii puţin otrăviţi. Ai tu ceva, cu lumea din jur.'

'Mă cam lasă rece, mă seacă. O să rămân fără apă, în corp.'

Se naşte, dar nu moare. Oamenii se nasc, şi mai târziu tot mor. Ea se hrăneşte, respiră, creşte şi într-un final îşi găseşte un adăpost. Ea, dragul meu, se numeşte prostie.

despre Septembrie.

2010-10-14T09:57:00.000-07:00

Chiar nu-mi place toamna, e prea urâtă.

Şi monotonă, iar câteodată simt o uşoară stare de discomfort.

Şi oamenii, când mă uit la ei, văd o tristeţe care li se prelinge uşor pe faţă. Devin mai mitocani şi mai reci, ca şi cum ar avea o carapace deschisă şi acum o închid în faţa celorlalţi.

Singurul lucru bun, care se poate întâmpla toamna, este natura care renaşte sub forma unui cameleon. Se schimbă, işi schimbă înfăţişarea. Am ieşit un pic, să iau o gură de aer. Pentru că nu m-am simţit foarte bine, am vrut să gust un pic din acest aer rece. Şi mi-a picat o frunză în cap. M-am fixat cu gândul la aceea frunză, care m-a ales pe mine, dintre atâtea capete câte erau în zonă. Şi-a continuat drumul, alunecând pe gâtul meu şi sfârşind în palma mea. Eu i-am găsit un adăpost, la mine acasă. În nişte pagini, de mult apuse, ale unei cărţi. Acolo va sta, până la primăvară.

Nu-mi plac nici zilele Bucureştiului, care e tot mai gri. Işi pierde din culoare. Bine, nu ştiu dacă a avut vreodată o culoare. Mi-am trăit cei 17 ani, mereu într-un gri.

Doar cana de tei îmi mai încălzeşte gândul, şi mai ales gîtul, pentru că simt că în curând, se va agăţa de mine o mică răceală.

Vara a trecut, şi mă aflu în ultimul meu an de distracţie. Nu vreau să trec prin această lume, vreau să las câte ceva în urmă. Şi la anul, mă aşteaptă multe. Vreau să înot, în propriul meu golf de fericire.

Dragostea, o enigmă

2010-10-14T09:51:00.000-07:00

Dragostea e firul de aţă de care ne agăţăm, cu disperare. Ploaia de vară, care cade pe noi când nu avem umbrelă sau o pelerină la îndemână, e sentimentul de eliberare atunci când iubeşti. El, e evadarea ta către înfinit.
Şi totuşi, de unde vine dragostea? De unde toate aceste sentimente puternice, pe care le simţim? Fluturaşii din stomac, iţi dau mari bătăi de cap atunci când iubeşti pe cineva. Şi eşti dispus să-i oferi tot persoanei iubite. Cât de dispus eşti, să rişti? Să te arunci în joc, fără să te uiţi în urmă şi fără să-ţi pese de urmări. Nu ştii. Eşti confuz. Se nasc în tine sentimente, pe care cu greu reuşeşti să le stăpâneşti. Şi cauţi dragostea oriunde, şi sub orice formă. Dar cel mai des ţi se întâmplă, să dai peste o dragoste de vară. Nu scapi de ea. Eşti obligat să-i faci jocul. Pentru că durează în timp, se termină prea repde şi lasă în tine un dor care te apasă în timp. Aşa e dragostea de vară. Şi mai amuzant, că ai impresia că merită să alergi toată viaţa după tot ce s-a întâmplat în aceea perioadă. Realitatea şi visul se împlestesc foarte bine. De ce nu reuşim să facem deosebirea dintre ele? Pentru că noi oamenii, suntem făcuţi să cădem în vis. Astfel, ignorăm realitatea de cele mai multe ori. Căutăm romantismul din filme, sau cel de altădată. Ne agăţăm de un mit, în care credem din ce in ce mai tare. Şi ajungem să suferim. Pentru că asa suntem făcuţi, când găsim dragostea. Suferim, pentru că îi dăm drumul din mână.
Şi ajungem să spunem, că tot ce facem este din greşeală. Dar nu învăţăm din greşelile noastre? Lăsăm pe alţii, să plătească pentru ele? Dragostea e furnicarul de săruturi, atunci când cuvintele sunt de prisos. Dragostea, poate fi prietena ta cea mai bună, atunci când cartea de credit nu mai este valabilă sau acceptată in marile magazine. Dragostea lasa în urmă, după ce se stinge, amintiri. Le risipim,după, în aer şi în timp. Stăm degeaba şi spunem multe. Dar nu acţionăm. Analizăm şi întoarcem acest fenomen, pe toate părţile. Totul pentru ce, dacă nu trăim pe pielea noastră amestecul de sentimente profunde? Poţi spune 'te iubesc' în mii de feluri, dar numai într-un singur mod o spui cu adevărat. Nu caut o definiţie, vreau să înţeleg dragostea. Iar dacă asta înseamnă să trec prin suferinţe, îţi accept jocul viaţă.

You may! The Atonement

2010-10-14T09:48:00.000-07:00

O coproducţie Marea Britanie-SUA , care aduce în prim plan bestsellerul scriitorului englez, Ian McEwan. În regia lui Joe Wright, filmul prezintă o poveste de dragoste ce se desfaşoară pe parcursul a zeci de ani. Cu 6 nominalizari la Oscar, îi întâlnim pe Keira Knightley şi James Mcavoy. Cheia filmului? Întreaga acţiune se petrecere în jurul unei fetiţe de treisprezece ani, care schimbă vieţile tuturor atunci când ia decizia de a-l acuza pe Robbie (iubitul surorei lui), de o crimă pe care acesta nu a comis-o. Reuşind să iasă din închisoare, după ani de zile, face tot posibilul să-şi reia viaţa de la capăt. Keira Knightley şi James Mcavoy alcătuiesc o drăgălaşă poveste de dragoste. Merită! :)

Toti fii mei!

2009-10-18T01:33:00.000-07:00

Am avut ieri parte de teatru mai mult decat orice om de pe planeta asta.

Sambata. A fost o zi de sambata ieri. O zi care a inceput cu vreme rece, a continuat cu ploaie si s-a terminat tot cu vreme rece. O zi in care probabil majoritatea oamenilor ar fi vrut sa stea in casa sa nu iasa pe nicaieri. Dar am fost surprinsa sa vad cata lume era in metrou si mai ales la Universitate, zona pe care o frecventez foarte des in ultima vreme.

Mai intai, ne-am adunat intr-o sala mare de balet undeva pe la etajul doi al teatrului, o mana de oameni sa punem cap la cap o piesa de teatru de a lui Shakespeare. Stiu. Probabil va ganditi ca e Shakespeare si ca poate suna plictisitor, lung si absolut ridicol, fara nici o noima. Ca nu puteti descoperi elixirul comediei in toate piese lui. Eu insa am descoperit asta si ma simt foarte mandra de tot ceea ce am facut. Afisele spectacolului sunt gata, invitatiile au fost deja trimise si biletele s-au pus in vanzare (dupa cum am zis si intr-un post anterior, biletele s-au pus in vanzare si programele spectacolelor au fost deja finalizate). Am petrecut 3 ore intr-o sala dedicata baletului cu oglinzi mari in fata noastra, un public format din cativa oameni (printre care profesorii nostri si colegi de trupa) si un sunet de fericire mereu langa noi. Da. Am jucat teatru. Si asta fac de vreo cateva luni. Joc teatru in spatele cortinei deocamdata. Va veni si randul nostrul, cand vom juca in fata publicului, chiar daca pentru prima data. Am plecat de la repetitii, vreau sa ma indrept spre Teatrul National din Bucuresti. Dar ma prinde ploaie exact cand vroiam sa-mi impachetez afisele pe care urmeaza sa le lipesc pe peretele liceului. O sa ma ascund sub un bloc pana cand se va potoli putin ploaia. Dar trebuie sa ma intalnesc cu cineva la TNB, asa ca nu mai stau pe ganduri si alerg prin ploaie. O sa ma adapostesc sub TNB daca este neaparata nevoie sa nu ma ud. Bineinteles, ca ajung fleasca in pasajul de la Universitate, unde dau peste cel putin cincizeci de oameni la un loc, care asteapta sa se opreasca ploaia. Imi vad de drumul meu, fireste. Si ma indrept spre scarile rulante care despart punctul O in 4 locuri de intalnire (daca nu va dati seama despre ce vorbesc, luati o harta a Bucurestiului si uitati-va bine pe ea la zona Universitate si o sa intelegeti). Ajung si mai uda si astept sub TNB. Astept din partea lui sa-mi ofere un loc cald si sa ma ajute sa ma usuc mai repede. Dar stau uda asa vreo jumatate de ora, pana cand intalnirea mea se adevereste (nu persoana pe care o asteptam a fost de vina, ci din contra, eu, pentru ca am terminat mai repede repetitiile si nu aveam unde sa ma duc. Inteleapta explicatie nu?) Vine ora la care se deschid si usile teatrului si poftim cu totii infrigurati inauntru, dornici sa avem parte de un spectacol frumos intr-o seara de sambata.

Ma duc la teatru de cand sunt mica. Am avut parte de o educatie asupra teatrului, pot sa spun eu minunata, care a venit din familie si care o sa se transmita mai departe. Eu si tata am mers prima data, impreuna cu mama, la o piesa de teatru. Eu o numeam piesa de teatru cantata, pentru ca eram la opereta. Dar nu stiam atunci clar despre ce era vorba. Imi amintesc doar ca mi-a placut atat de tare, incat nu am incetat sa merg la teatru de atunci. Vremurile au trecut si am inceput sa merg mai des cu mama in weekenduri sau cand putem. Rare au fost zile in care am mers cu toata familia la un spectacol de teatru.

Se aude sunetul si vocea care ne spune sa intrerupem orice functionare a telefoanelor mobile. Bineinteles, nu intelegem cu totii acest lucru. Luminile se sting si spectacolul incepe. In prim plan imi apare un mare actor in fata ochiilor, Victor Rebengiuc. Si da. Recunosc ca este prima data pentru mine cand il vad jucand pe Victor Rebengiuc. In acelasi timp reprezinta o onoare pentru mine si ma face sa ma simt mandra ca sunt din Bucuresti. Apare si Sanda Toma, sub pseudonimul Kate, sotia lui Joe in acest spectacol. Nu cred ca am mentionat mai devreme, Joe este personajul principal al piesei, interpretat de Victor Rebengiuc. Joe si Kate au doi copii, pe Chris si Lary, cel de-al doilea fiind dat disparut in razboi. Intreaga actiune se petrece in perioada razboiului, iar toata atentia este indreptata spre Joe, fiind pus sub invinuire pentru moartea a cel putin 21 de oameni, pe timp de razboi. Piesa este cu adevarat un succes, pentru ca Sala Mare care face parte din TNB, este aglomerata. Cativa oameni stau, numai si numai pentru spectacol si pe treptele din sala, pentru a nu pierde cu niciun chip piesa.

Nu sunt foarte multe de zis. Daca vreti sa traiti, exact ce am simtit si eu pe pielea mea, mergeti sa vedeti 'Toti fii mei!' in regia lui Arthur Miller.