Bucureşti.

Luni dimineaţa.
-Iar e luni?
Trebuie să mă scol, să mă întind. Să îmi simt vertebrele plesnind de sănătate, iar coloana vertebrală să-mi fie dreaptă. Destul de lungă noaptea. Şi ciudată. M-am visat alergată de un şoarece. M-am ascuns dupa un copac şi am scăpat de el. Şi mi-am zis că a fost doar un vis.
Dimineaţă te urăsc pentru că mă faci să-mi părăsesc patul. Şi să-l las singur, dezgolit.
Oraşul e frumos, la răsăritul soarelui. Păcat că noi îl ocupăm şi îi luăm tot aerul.
-Tanti, ar fi cazul să te cam mişti. Nu vezi că vreau să cobor?
Sunt destul de drăguţă.
Taxiul aştepta la semafor. Eu, cum fac in fiecare zi de altfel, aşteptam tramvaiul în staţie. Oamenii, traversau. 

strada.

Altul. Şi altul. E de neînchipuit cât de mulţi trec, se uită, rămân, vor mai veni. Uneori lăsăm urme de gândaci mici si negri, pe un trotuar negru, pătat cu amintiri. De unde venim toti şi cine ne goneşte?
E greu de crezut că dintre o mie de persoane, cu feţe la fel, cu un ochi la fel, cu haine la fel, doar una aleasă va supravieţui. E greu să recunoşti ca domnul mic şi timid, când toţi vom fi morţi şi dispăruţi, fără nume, el va fi singurul care va mai trăi, într-un vers, într-o carte, o amintire, într-un tablou.
Astâzi, pentru noi, el e un număr. El e cel mai mic trecător. Nu-i dăm importanţă, nu ne pasă de el. Când se va stinge lumina, strada îl va înghiţi ca pe cel mai ticălos trecător. Îi sare cineva în ajutor?

trenul.

Într-un tren grăbit, pe şină ruginită, acolo într-un compartiment stau oamenii deştepti.
Dar auzi de ei că pleacă. Bagajele le sunt sus, deasupra capului. În gandul lor stau idei mari, pentru viitor.
Încă puţin, încă puţin şi o să plece. O să te lase în urmă dacă nu te grăbeşti să-l prinzi. Unde se duc tot aceşti oameni? Se pierd în întunericul de afară. O doamnă şi-a lăsat fereastra de la geam deschisă, să intre tot frigul. Amintirile joacă o leapsă scurtă, în încăperea părăsită. Pasagerilor li se cer bilete. Cumsecade, din fire, îl scot din portofel şi îl întind conductorilor. Peste jumătate de oră, vor părăsi visul. Se vor trezi la viaţă, vor ieşi din comă. Se vor revedea cu cei dragi. Încă puţin, să mai aştepte. La cafeauna din gară şade un domn, în frigul de dimineaţă. Îşi bea tăcut cafeaua. Îşi va vedea nepoţeii pentru prima dată.
Pe peron, aleargă grăbit şi în surdină, un copil. S-a rătăcit de mama lui. Ajutati-l. Strigătul lui, îmi umple urechile. Gata, s-au ridicat de pe scaun. Se urcă în compartimente şi pleacă. Mă uit cum trenul pleacă şi mă lasă în spate. Curând, acel tren va fi şi al meu. Dar privind în spatele meu, văd aceea lume în care mă lupt singură. Plină de prostie. O revoltă continuă. Aceea lume, cui i-o lăsăm?

ea (2)

Şi a venit, s-a apropiat de el. I-a aruncat în faţă, simple cuvinte, fără sens.
-Te părăsesc.
-Unde te duci? a întrebat-o în şoaptă.
Plecă pe stradă, desculţă, în căutare. Nu ştia ce vrea, nu avea gânduri în cap. Erau doar ea şi paşii mici pe care îi lăsa în urmă. Lăsase în spate un pat făcut şi o cafea fierbinte, pe masa din bucătărie. Era sătulă, să-l mai suporte. Nu se obişnuise cu gândul că se trezea lângă el, în fiecare dimineaţă. Nopţile de dragoste nu mai erau la fel, iar ea devenea din ce în ce mai tristă. Căuta un om care să o iubească, nu pe cineva care să iubească munca atât de mult.
-Măcar sărută-mă.
-Nu pot. Mă gândesc la aceea lacrimă care va cădea pe obrazul tău. Nu vreau să fie din vina mea, pentru că nu merit. Ştiu că mă urăşti. Nu însemn nimic pentru tine. Niciodată nu s-a întâmplat asta.
Îl ura cu fiecare secundă, mai tare. Vroia să plece pur şi simplu de lângă el, fără să-i dea vreun motiv pentru această despărţire.
-Iţi şterg numărul din telefon, nu mai vreau să-l am. Şi am să te rog să nu mă cauţi, o să stau la una din prietenele mele bune. În cazul în care ne vom mai revedea, poate vei deschide ochii.
Şi a închis uşa. În aceea cameră, un geam rămăsese deschis. Aerul rece stătea lângă el, în acel moment. De altfel, era singurul lui prieten. Şi se întreba. De ce nu ne mai iubim, ca înainte?

ea (1)

-Nu ştiu, aşa se întâmplă? Va urma. Dansăm în ploaie? Haide, spuse cu voce suavă. 

-Dar nu te aud, vorbeşte mai tare.

-Mă vezi, străine, sunt lângă tine. Atinge-mă.

-Oriunde îmi duc mâna, nu dau decât de câţiva copaci. Nu-ţi simt prezenţa. Nu-ţi pot vedea trupul.

-Dacă o vezi, spune-i că nu am uitat-o.

-E în spate, în ultimul rând, pe ultimul scaun aşezată. Şi se uită la tine. Zâmbeşte.

Şi totul se întâmpla pe muzica lui Chopin. Dar el nu simţea asta. Nu trăia pe muzică.

Atunci ea s-a ridicat şi a plecat. I-a auzit paşii, dar a lasat-o să plece. 

-E mai bine aşa. Să o las să plece. 

Şi a început ploaia.

-Atât de mult doare?

Ce spui bre?

Şi atunci i-am zis, să mă lase să dorm. Să nu mă mai tragă de mânecă, să mă lase, să zac în pat. Simţeam cum sângele îmi pleacă din creier, se opreşte la măduva spinării să se odihnească, se duce până în vârful degetelor de la picioare, iar acolo adoarme şi el. Când se va trezi, se va întoarce la creier, să-l hrănească şi să-i lase oxigen.

'Nu e aşa mă, asta e biologie la tine?'

'Pleacă mă, de aici. Nu vreau să-mi vomit gândurile pe tine, vreau să dorm.'

'Suferi mă copile.'

'Zău bre? Şi de ce anume? Treci şi fă-mi o consultaţie.'

'Păi te citesc pe faţă, pulsul e ok, inima e ok, plămânii puţin otrăviţi. Ai tu ceva, cu lumea din jur.'

'Mă cam lasă rece, mă seacă. O să rămân fără apă, în corp.'

Se naşte, dar nu moare. Oamenii se nasc, şi mai târziu tot mor. Ea se hrăneşte, respiră, creşte şi într-un final îşi găseşte un adăpost. Ea, dragul meu, se numeşte prostie.

despre Septembrie.

Chiar nu-mi place toamna, e prea urâtă.

Şi monotonă, iar câteodată simt o uşoară stare de discomfort.

Şi oamenii, când mă uit la ei, văd o tristeţe care li se prelinge uşor pe faţă. Devin mai mitocani şi mai reci, ca şi cum ar avea o carapace deschisă şi acum o închid în faţa celorlalţi.

Singurul lucru bun, care se poate întâmpla toamna, este natura care renaşte sub forma unui cameleon. Se schimbă, işi schimbă înfăţişarea. Am ieşit un pic, să iau o gură de aer. Pentru că nu m-am simţit foarte bine, am vrut să gust un pic din acest aer rece. Şi mi-a picat o frunză în cap. M-am fixat cu gândul la aceea frunză, care m-a ales pe mine, dintre atâtea capete câte erau în zonă. Şi-a continuat drumul, alunecând pe gâtul meu şi sfârşind în palma mea. Eu i-am găsit un adăpost, la mine acasă. În nişte pagini, de mult apuse, ale unei cărţi. Acolo va sta, până la primăvară.

Nu-mi plac nici zilele Bucureştiului, care e tot mai gri. Işi pierde din culoare. Bine, nu ştiu dacă a avut vreodată o culoare. Mi-am trăit cei 17 ani, mereu într-un gri.

Doar cana de tei îmi mai încălzeşte gândul, şi mai ales gîtul, pentru că simt că în curând, se va agăţa de mine o mică răceală.

Vara a trecut, şi mă aflu în ultimul meu an de distracţie. Nu vreau să trec prin această lume, vreau să las câte ceva în urmă. Şi la anul, mă aşteaptă multe. Vreau să înot, în propriul meu golf de fericire.

Dragostea, o enigmă

Dragostea e firul de aţă de care ne agăţăm, cu disperare. Ploaia de vară, care cade pe noi când nu avem umbrelă sau o pelerină la îndemână, e sentimentul de eliberare atunci când iubeşti. El, e evadarea ta către înfinit.
Şi totuşi, de unde vine dragostea? De unde toate aceste sentimente puternice, pe care le simţim? Fluturaşii din stomac, iţi dau mari bătăi de cap atunci când iubeşti pe cineva. Şi eşti dispus să-i oferi tot persoanei iubite. Cât de dispus eşti, să rişti? Să te arunci în joc, fără să te uiţi în urmă şi fără să-ţi pese de urmări. Nu ştii. Eşti confuz. Se nasc în tine sentimente, pe care cu greu reuşeşti să le stăpâneşti. Şi cauţi dragostea oriunde, şi sub orice formă. Dar cel mai des ţi se întâmplă, să dai peste o dragoste de vară. Nu scapi de ea. Eşti obligat să-i faci jocul. Pentru că durează în timp, se termină prea repde şi lasă în tine un dor care te apasă în timp. Aşa e dragostea de vară. Şi mai amuzant, că ai impresia că merită să alergi toată viaţa după tot ce s-a întâmplat în aceea perioadă. Realitatea şi visul se împlestesc foarte bine. De ce nu reuşim să facem deosebirea dintre ele? Pentru că noi oamenii, suntem făcuţi să cădem în vis. Astfel, ignorăm realitatea de cele mai multe ori. Căutăm romantismul din filme, sau cel de altădată. Ne agăţăm de un mit, în care credem din ce in ce mai tare. Şi ajungem să suferim. Pentru că asa suntem făcuţi, când găsim dragostea. Suferim, pentru că îi dăm drumul din mână.
Şi ajungem să spunem, că tot ce facem este din greşeală. Dar nu învăţăm din greşelile noastre? Lăsăm pe alţii, să plătească pentru ele? Dragostea e furnicarul de săruturi, atunci când cuvintele sunt de prisos. Dragostea, poate fi prietena ta cea mai bună, atunci când cartea de credit nu mai este valabilă sau acceptată in marile magazine. Dragostea lasa în urmă, după ce se stinge, amintiri. Le risipim,după, în aer şi în timp. Stăm degeaba şi spunem multe. Dar nu acţionăm. Analizăm şi întoarcem acest fenomen, pe toate părţile. Totul pentru ce, dacă nu trăim pe pielea noastră amestecul de sentimente profunde? Poţi spune 'te iubesc' în mii de feluri, dar numai într-un singur mod o spui cu adevărat. Nu caut o definiţie, vreau să înţeleg dragostea. Iar dacă asta înseamnă să trec prin suferinţe, îţi accept jocul viaţă.

You may! The Atonement

O coproducţie Marea Britanie-SUA , care aduce în prim plan bestsellerul scriitorului englez, Ian McEwan. În regia lui Joe Wright, filmul prezintă o poveste de dragoste ce se desfaşoară pe parcursul a zeci de ani. Cu 6 nominalizari la Oscar, îi întâlnim pe Keira Knightley şi James Mcavoy. Cheia filmului? Întreaga acţiune se petrecere în jurul unei fetiţe de treisprezece ani, care schimbă vieţile tuturor atunci când ia decizia de a-l acuza pe Robbie (iubitul surorei lui), de o crimă pe care acesta nu a comis-o. Reuşind să iasă din închisoare, după ani de zile, face tot posibilul să-şi reia viaţa de la capăt. Keira Knightley şi James Mcavoy alcătuiesc o drăgălaşă poveste de dragoste. Merită! :)